Dicționarul Limbii Române Moderne (Scriban, 1939) / Lexicografie Istorică

• aberațiune — Formă arhaică și livrescă a neologismului 'aberație', utilizată în textele juridice, filosofice și medicale din secolul al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea pentru a desemna o eroare gravă de judecată, o rătăcire a rațiunii sau o deviere flagrantă de la normele morale stabilite. În vechea jurisprudență românească, termenul califica o mărturie sau o interpretare absurdă a legii, considerată o rătăcire intelectuală temporară a celui care o formula.