#basme

• Afanasiev — Nume de familie de origine rusă, devenit celebru la nivel mondial datorită lui Aleksandr Afanasiev (1826–1871), cel mai mare folclorist rus, considerat echivalentul slav al Fraților Grimm. Acesta a compilat și publicat o colecție monumentală de peste 600 de basme, legende și povești populare rusești, salvând de la uitare capodopere ale tradiției orale europene și punând bazele studiilor etnografice moderne în spațiul slav.
• agaman — Denumire populară regională sau arhaică atribuită unui personaj mitologic, unui uriaș din legendele românești ori unui om extrem de mâncăcios, lacom și burtos. Termenul este utilizat izolat în graiurile locale pentru a descrie o persoană nesățioasă sau o figură de basm cu proporții gigantice și apetit uriaș.
• aghiuță — Denumire populară, eufemistică și glumeață atribuită dracului sau unui demon de dimensiuni mai mici, unui drăcușor; reprezintă un personaj des întâlnit în basmele și snoavele populare românești, caracterizat mai degrabă prin viclenie mărunta, pozne și naivitate decât prin răutate absolută; prin extensie, se aplică unui copil neastâmpărat, poznaș, iute și foarte inteligent.
• albăcazăpada — Variantă fonetică populară, regională sau formă legată ortografic în mod arhaic pentru Albă-ca-Zăpada; personaj principal feminin dintr-un basm celebru al fraților Grimm, caracterizată prin bunătate, frumusețe ideală, pielea albă ca zăpada și părul negru ca abanosul, ocrotită de cei șapte pitici în mijlocul pădurii. În anumite graiuri izolate, termenul se folosea și ca substantiv comun pentru a descrie o fată extrem de palidă, curată sau inocentă.
• alifant — Formă arhaică sau regională veche pentru cuvântul 'elefant', întâlnită frecvent în manuscrisele românești din secolele al XVII-lea și al XVIII-lea sau în traducerile timpurii ale cărților populare (precum Alexandria). Termenul descrie mamiferul proboscidian uriaș din Africa și Asia, fiind o adaptare fonetică pitorească păstrată în limbajul popular și în legendele rurale vechi referitoare la animalele exotice de dincolo de mări.
• aman-zaman — Formă intensificată a interjecției 'aman', folosită pentru a exprima o rugăminte supremă, repetată și plină de ardoare pentru iertare, timp sau îngăduință; cu mare rugăminte, în genunchi. În vorbirea populară veche sau în basme, reprezenta momentul de maximă capitulare în care un personaj cerea un ultim răgaz (zaman) sau o milă deplină de la asupritorul său.
• Andersen — Nume de familie patronimic de origine daneză și norvegiană, având semnificația structurală de 'fiul lui Anders'. Este recunoscut la nivel mondial în special datorită scriitorului Hans Christian Andersen, părintele basmelor moderne, dar și în mediul economic și științific prin companii globale de consultanță ori cercetători de prestigiu.
• apă vie — Lichid mitic cu puteri supranaturale și miraculoase, des întâlnit în basmele, miturile și legendele populare românești, acționând de regulă ca o licoare complementară pentru apa-morților; este substanța sacră care, administrată unui erou ucis (al cărui trup a fost deja reîntregit structural), are puterea de a-i insufla din nou viața, de a-i reda spiritul, suflul vital și forța fizică originară.
• apa-morților — Lichid mitic cu proprietăți supranaturale prezent în basmele și legendele populare românești, utilizat adesea în tandem cu apa-vie; este substanța sacră administrată unui erou ucis sau dezmembrat pentru a-i lipi carnea, a-i vindeca rănile și a-i reface integritatea structurală a corpului fizic înainte ca acesta să fie readus la viață. În alte contexte superstițioase, termenul descrie roua colectată în nopțile ritualice sau apa folosită la spălarea rituală a celor decedați.
• apă-vie — Formă compusă și ortografiată cu cratimă a sintagmei ce desemnează licoarea mitică cu puteri supranaturale și miraculoase din folclorul românesc. Administrată unui erou ucis (al cărui trup a fost deja reîntregit structural de apa-morților), ea are puterea de a-i insufla din nou viața, de a-i reda spiritul, suflul vital și forța fizică.
• arape — Forma de plural a substantivului și adjectivului arhaic 'arapă'; desemnează mai multe femei de culoare neagră, maure sau de origine africană-arabă. În textele istorice, în inventarele administrative vechi și în basmele populare, termenul descrie grupuri de slujitoare aduse din Orient, fiind totodată utilizat ca adjectiv plural pentru a descrie animale (iepuri, oi, ipe) sau obiecte caracterizate printr-o culoare neagră intensă, uniformă și lipsită de pete.
• arcășel — Diminutiv afectuos sau figurat pentru un tânăr sau mic arcaș; persoană de vârstă fragedă care învață meșteșugul tragerii cu arcul ori un luptător stilizat în povești populare. În sens mitologic sau poetic, termenul poate face trimitere directă la Cupidon sau Eros, zeul înaripat al iubirii, reprezentat adesea ca un copil care trimite săgeți magice către inimile oamenilor.
• armăsărel — Diminutiv afectiv pentru cuvântul 'armăsar', utilizat frecvent în basme, balade și poezii populare românești pentru a desemna un cal tânăr, iute, de o frumusețe deosebită și devotat stăpânului său. În sens simbolic regional, termenul subliniază legătura spirituală strânsă dintre eroul mitic și calul său năzdrăvan, fiind utilizat ocazional și ca nume propriu pentru animale în gospodăriile rurale.
• asinel — Formă diminutivală, afectivă sau populară folosită pentru a desemna un măgăruș tânăr ori un asin de dimensiuni mici. În basmele populare și în literatura cultă regională, acest termen structural înfățișează animalul într-o lumină pozitivă, delicată, subliniind blândețea, răbdarea, atașamentul său față de gospodari ori utilitatea sa în micile munci de pe lângă casă.
• Baba-Cloanța — Personaj mitologic negativ din folclorul și basmele populare românești, reprezentat sub chipul unei bătrâne extrem de urâte, gârbove, adesea răutăcioase sau vrăjitoare, care deține puteri magice nefaste și încearcă să împiedice eroii pozitivi să își îndeplinească misiunile. Numele său evocă structural ideea de decrepitudine și ferocitate (sugestia unui profil cu nasul încovoiat sau a dinților ca niște cloanțe), fiind popularizat și în literatura cultă prin poezii celebre (precum cele scrise de Vasile Alecsandri), unde personifică forțele obscure ale naturii sau ale destinului.
• Baba-Hârca — Personaj de basm și entitate mitologică din folclorul românesc, înfățișată ca o bătrână hidoasă, rapace și rea, adesea înzestrată cu atribute de vrăjitoare sau șaman localized. Termenul evocă noțiunea de decrepitudine extremă (cuvântul 'hârcă' făcând trimitere la un craniu uscat sau la o structură osoasă fragilă). Figura a fost consacrată în dramaturgia românească prin opereta omonimă a lui Matei Millo (1848), considerată prima operetă românească, unde personajul îmbină trăsăturile fantastice ale magiei populare cu satira socială.
• Băboae — Formă augmentativă sau variantă grafică veche pentru băboaie; babă mare, impunătoare sau înfricoșătoare, întâlnită des în basmele și legendele populare românești ca personificare a forțelor telurice sau a iernii aspre. În context social arhaic, termenul desemna o femeie în vârstă cu autoritate deplină în clanul familial sau o vrăjitoare puternică a comunității.
• băbușoară — Diminutiv dublu, hipocoristic și extrem de cald pentru babă; bunicuță drăguță, bătrânică fragilă, blândă și iubitoare. Este folosit cu precădere în mediul familial sau în poveștile populare pentru a accentua delicatețea, bunătatea sufletească și vulnerabilitatea unei femei ajunse la o vârstă înaintată.