#kant

• amfibolie — Ambiguitate sintactică sau semantică a unei propoziții ori a unui enunț care permite două sau mai multe interpretări logice complet diferite, adesea din cauza unei topici defectuoase sau a lipsei de punctuație structurală. În filozofia kantiană, termenul descrie o eroare de judecată prin care se confundă un concept al reflecției pure cu un obiect al experienței senzoriale empirice.
• antinomic — Care conține o antinomie sau se referă la o antinomie; care exprimă o contradicție profundă și aparent insolubilă între două legi, principii, teze sau concluzii, deși fiecare dintre ele este considerată valabilă, demonstrabilă din punct de vedere logic sau justificată istoric și juridic.
• antinomie — Contradicție insolubilă între două legi, două dispoziții juridice sau două teze filosofice deopotrivă de logice, raționale și aparent demonstrabile; în sistemul kantian, reprezintă conflictul inevitabil în care intră rațiunea pură cu ea însăși atunci când încearcă să conceapă infinitul sau absolutul prin intermediul lumii fenomenale.
• apercepție — Proces psihic superior și conștient prin care o percepție actuală este interpretată, clarificată și asimilată în minte prin intermediul fondului de cunoștințe, amintiri și experiențe acumulate anterior de individ. Spre deosebire de percepția simplă, implică atenție voluntară, auto-reflectare și localizare structurală în schema conceptuală personală.
• apodictic — Care are un caracter de necesitate absolută, fiind evident prin sine însuși și complet incontestabil; care exclude orice posibilitate de dubiu sau contradicție. În logica aristotelică și kantiană, termenul descrie o propoziție sau o judecată ce exprimă un adevăr universal demonstrabil, spre deosebire de judecățile problematice ori asertorice.
• apriori — Termen filozofic și logic preluat din limba latină (a priori), utilizat pentru a desemna o cunoaștere, o judecată sau un raționament independent de orice experiență senzorială anterioară, bazat exclusiv pe rațiunea pură; de asemenea, în limbajul cotidian, descrie o convingere formulată în mod dogmatic, dinainte, fără o verificare prealabilă a faptelor concrete sau a realității.
• aprioric — Care se bazează pe argumente sau principii stabilite independent de experiența empirică; care aparține cunoașterii apriori sau derivă din aceasta. În limbajul curent, descrie o afirmație, o concepție sau o judecată emisă dinainte, în mod preconceput, fără o verificare directă a realității sau a faptelor obiective.
• apriorism — Doctrină filozofică sau orientare epistemologică (specifică în mod deosebit idealismului german și cartezianismului) care susține că elementele fundamentale ale cunoașterii umane sunt înnăscute ori independente de experiența senzorială, fiind structurate exclusiv prin rațiunea pură anterioară oricărei cercetări empirice.
• apriorist — Persoană care aderă la principiile apriorismului sau care susține că elementele fundamentale ale cunoașterii sunt independente de experiența senzorială. Ca adjectiv, descrie un sistem filozofic, un raționament ori o atitudine intelectuală bazată exclusiv pe cadre mentale prestabilite și speculații pur deductive, fără o fundamentare empirică.
• aprioritate — Însușirea, calitatea sau starea de a fi apriori ori aprioric; independență absolută a unor cadre mentale, concepte sau categorii logice față de orice formă de experiență senzorială ori empirică. În gnoseologia clasică, definește prioritatea logică și structurală a rațiunii pure în organizarea cunoașterii.
• arhitectonic — Care aparține arhitecturii, privitor la regulile constructive, structura sau compoziția artistică a unei clădiri ori monument; structural, tectonic. În filozofie (în special la Immanuel Kant), termenul (ca substantiv feminin: arhitectonica) desemnează arta sau metoda de a construi sisteme științifice coerente, unificând cunoștințele disparate sub o singură idee directoare pentru a forma un ansamblu logic, organizat și armonios.
• asertoric — Care afirmă sau neagă ceva ca pe un fapt real, cert și axiomatic; referitor la o judecată de valoare sau o propoziție care constată pur și simplu o stare de fapt existentă, fără a o prezenta ca fiind necesară sau pur axiomatică (spre deosebire de apodictic sau problematic). În sens structural, descrie modalitatea logică prin care adevărul unui enunț este legat strict de realitatea empirică observabilă.
• Aufklärung — Termen german care desemnează Epoca Luminilor sau Iluminismul, mișcare ideologică, filozofică și culturală din secolul al XVIII-lea, caracterizată prin încrederea deplină în puterea rațiunii umane, promovarea științei, a secularizării și a emancipării sociale. În context filozofic strict, face referire la curentul iluminist spațific spațiului cultural german, reprezentat la nivel înalt de Immanuel Kant.