#logica formala

• adecvațional — Care aparține adecvației, privitor la adecvație sau bazat pe principiul conformității și corespondenței exacte dintre intelect și realitate. În teoriile moderne ale adevărului, descrie un model sau o abordare metodologică axată pe verificarea concordanței structurale dintre enunțuri logice și stările de fapt exterioare acestora.
• analistică — Parte a logicii sau a filozofiei care se ocupă cu studiul metodelor de analiză și descompunere a conceptelor, propozițiilor ori raționamentelor complexe în elemente formale simple. Istoric, termenul face trimitere la operele fundamentale ale lui Aristotel dedicate silogismului și demonstrației logice (Analitica Primă și Analitica Secundă), iar în sens modern reprezintă studiul sistematic al structurilor limbajului și al fundamentelor gnoseologice.
• antisimetric — Care posedă proprietatea de antisimetrie; care își schimbă semnul algebraic în urma inversării elementelor (în matematică și fizică) sau care implică o relație binară în care, dacă un element se află în relație cu un al doilea și invers, atunci cele două elemente sunt neapărat identice (în logică și teoria mulțimilor). În algebra liniară, termenul descrie matrici pătratice a căror transpusa este egală cu negativa lor.
• antisimetrie — Proprietate structurală a unor relații binare, funcții, matrici sau sisteme fizice de a fi antisimetrice. În logică și teoria mulțimilor, reprezintă calitatea unei relații prin care, dacă un element x se află în relație cu y, iar y se află în relație cu x, rezultă în mod necesar că x este egal cu y; în algebră și fizica cuantică, definește inversarea semnului unei funcții sau al unui tensor la interschimbarea componentelor ori a particulelor.
• Aristotel — Aristotel din Stagira (384–322 î.Hr.), unul dintre cei mai importanți filosofi și oameni de știință ai Greciei Antice, discipol al lui Platon și tutore al lui Alexandru cel Mare. Fondator al Liceului și al școlii peripatetice, opera sa enciclopedică a pus bazele logicii formale, eticii, politicii, metafizicii, retoricii și biologiei, exercitând o influență absolut uriașă asupra gândirii medievale creștine, islamice și a întregii culturi occidentale.
• aristotelian — Care aparține filosofului grec Aristotel sau filosofiei sale, privitor la aristotelism; adept al doctrinei filosofice aristotelice. În sens cultural și academic, termenul descrie o metodă de gândire riguroasă, bazată pe logică formală, observarea empirică a realității, clasificare sistematică și utilizarea conceptelor fundamentale precum actul și potența, materia și forma sau cele patru cauze.
• aristotelician — Care aparține filozofiei sau metodelor lui Aristotel, privitor la aristotelism; adept masculin al doctrinei aristotelice. În sens larg, descrie un mod de gândire riguros, empiric și analitic, bazat pe observarea sistematică a realității și pe utilizarea logicii formale deductive pentru structurarea cunoașterii umane.
• aristotelism — Curent filosofic fundamentat pe opera și doctrinele lui Aristotel, caracterizat prin raționalism riguros, utilizarea logicii formale ca instrument analitic și adoptarea unei perspective empirice asupra realității concrete. Acest sistem conceptual a dominat gândirea medievală scolastică prin intermediul comentariilor arabe și creștine, definind structura universitară europeană și determinând evoluția metafizicii, eticii și științelor naturii timp de secole.
• aristotelizm — Variantă grafică sau arhaică pentru 'aristotelism'; curent filosofic fundamental fundamentat pe scrierile lui Aristotel și continuat de școala peripatetică. Acest sistem doctrinar pune accentul pe studiul empiric al naturii, pe logica silogistică, pe etica virtuții ca formă de echilibru și pe metafizica bazată pe conceptele de substanță, materie și formă. Forma cu 'z' apare în textele românești mai vechi sau influențate de transcrierea slavonă ori germană.
• asertoric — Care afirmă sau neagă ceva ca pe un fapt real, cert și axiomatic; referitor la o judecată de valoare sau o propoziție care constată pur și simplu o stare de fapt existentă, fără a o prezenta ca fiind necesară sau pur axiomatică (spre deosebire de apodictic sau problematic). În sens structural, descrie modalitatea logică prin care adevărul unui enunț este legat strict de realitatea empirică observabilă.
• asilogistic — Care nu este conform cu regulile silogismului sau nu se bazează pe structura clasică a unui silogism; non-silogistic. În logica formală și filozofie, descrie un sistem de raționament ori un enunț argumentativ care nu folosește deducția structurală bazată pe premisă majoră, premisă minoră și concluzie, operând în schimb cu alte forme de inferență sau asocieri de propoziții.