#dogmatic

• absolutistic — Variantă adjectivală livrescă, parțial învechită sau neologistică (preluată după modelul german ori anglo-saxon), sinonimă cu termenul 'absolutist'. În filozofia morală și epistemologie, termenul califică o abordare, o doctrină sau o mentalitate care tinde să reducă complexitatea realității sau a dilemelor etice la principii fixe, rigide și necondiționate, refuzând orice nuanțare empirică, istorică sau culturală.
• absolutizant — Care tinde să absolutizeze; care prezintă caracteristicile unui proces de dogmatizare, universalizare forțată sau eliminare a nuanțelor și perspectivelor contextuale. În analizele critice ale moravurilor și în epistemologie, o viziune sau o metodă absolutizantă este penalizată pentru rigiditatea ei, deoarece refuză să recunoască variabilitatea empirică ori complexitatea cazurilor morale particulare.
• adogmatic — Care nu este dogmatic; care respinge dogmele, ideile preconcepute, doctrinele rigide sau adevărurile impuse ca absolute fără o demonstrație rațională; caracterizat prin libertate deplină de gândire, flexibilitate intelectuală și deschidere către analiză critică. În filozofie, definește o atitudine sceptică sau antidogmatică ce promovează cercetarea continuă și reevaluarea constantă a principiilor.
• adogmatică — Care nu acceptă sau nu se ghidează după dogme, doctrine rigide ori adevăruri absolute impuse fără demonstrație rațională; caracterizată prin flexibilitate intelectuală, deschidere critică și libertate deplină de gândire. Reprezintă forma de feminin a adjectivului 'adogmatic', utilizată de obicei în acord cu substative precum metodă, gândire, abordare sau viziune filozofică.
• adopțianism — Doctrină teologică netrinitară, apărută în primele secole ale creștinismului și condamnată ca erezie, care susținea că Isus din Nazaret s-a născut exclusiv ca om primind doar firi omenești, dar a fost adoptat de Dumnezeu ca Fiu al Său în momentul botezului în Iordan datorită virtuților sale excepționale. Această viziune hristologică a reapărut sub diverse forme în Spania secolului al VIII-lea, fiind respinsă oficial de sinoadele ecleziastice majore.
• anakefaleosis — Formă latinizată sau variantă grafică academică pentru termenul anacefaleoză (recapitulare); concept teologic fundamental dezvoltat de Sfântul Irineu de Lyon care desemnează reunirea, rezumarea și restaurarea structurală a întregii creații și a umanității sub un singur cap, Iisus Hristos. În sens retoric sau literar mai larg, reprezintă acțiunea de a recapitula, a trece în revistă și a rezuma concis punctele principale ale unui discurs sau ale unei scrieri pentru a le restabili coerența finală.
• anticanonic — Care contravine canoanelor bisericești, regulilor dogmatice sau normelor oficial stabilite de o autoritate ecleziastică; contrar unui canon spiritual, juridic ori literar. În sens religios, termenul descrie acte, hirotoniri sau decizii administrative luate cu încălcarea legilor bisericii, fiind considerate ilegitime.
• apocatastază — Doctrină teologică și eschatologică, atribuită inițial lui Origene, care susține restabilirea finală și universală a tuturor creaturilor conștiente în starea inițială de perfecțiune divină; reconcilierea finală a lumii cu Dumnezeu, implicând salvarea finală a tuturor oamenilor și chiar a demonilor, respingând ideea damnării veșnice. În sens filozofic general, reprezintă revenirea periodică a cosmosului la starea sa primordială pură.
• apofatism — Orientare teologică și spirituală, fundamentală în creștinismul răsăritean, care susține că Dumnezeu este absolut transcendent și incognoscibil pentru mintea umană, putând fi cunoscut doar prin negarea tuturor atributelor create; teologie negativă. Această doctrină mistică plasează experiența duhovnicească directă și extazul mai presus de definițiile raționale, dogmatice sau scolastice standard.
• apolinarism — Erezie hristologică din secolul al IV-lea, inițiată de Apolinarie de Laodiceea, care susținea că Isus Hristos a avut un trup și un suflet inferior uman, dar că mintea sau sufletul rațional omenesc (nous) a fost înlocuit complet de Logosul divin. Această doctrină diminua umanitatea deplină a Mântuitorului și a fost condamnată oficial în cadrul Sinodului al II-lea Ecumenic de la Constantinopol (381) pentru a proteja dogma celor două naturi depline.
• apologetică — Ramură a teologiei sistematice care se ocupă cu apărarea rațională și justificarea logică a dogmelor unei credințe religioase în fața obiecțiilor, criticilor sau atacurilor din partea altor religii ori sisteme filozofice sceptice. În sens istoric, reprezintă disciplina care utilizează instrumente dialectice pentru a demonstra armonia dintre revelația divină și rațiunea umană.