#erezie

• abjura — A renunța în mod public și solemn la o credință religioasă, la o doctrină filozofică, politică sau la un jurământ depus anterior; a renega o convingere profundă în fața unei autorități. În sens istoric, termenul face referire la retractarea oficială a unei erezii, în timp ce în sens modern este utilizat pentru a descrie o schimbare radicală și asumată a principiilor etice sau ideologice.
• abjurat — Care a fost renegat, părăsit sau retras în mod public și solemn; (despre convingeri, jurăminte, dogme sau doctrine) la care s-a renunțat oficial în fața unei autorități. Termenul descrie statutul unei credințe sau ideologii care a făcut obiectul unei retractări formale.
• adamism — Doctrină religioasă și ascetică apărută în primele secole ale creștinismului (și reînviată sporadic în Evul Mediu de secte precum turlupinii sau husiții), ai cărei adepți, numiți adamiți, încercau să reconstituie starea de nevinovăție a lui Adam înainte de cădere. Aceștia practicau nuditatea sacră în timpul adunărilor religioase ca simbol al respingerii convențiilor sociale și al eliberării totale de păcatul originar.
• adamit — Persoană care aparținea unei secte religioase creștine timpurii sau medievale care propovăduia întoarcerea la inocența paradiziacă a lui Adam înainte de comiterea păcatului originar. Ca adjectiv, termenul descrie adepții sau caracteristicile acestei mișcări ascetice radicale, renumită pentru practicarea nudismului ritual și respingerea totală a instituțiilor sociale, a proprietății private și a hainelor în timpul adunărilor secrete.
• adopțianism — Doctrină teologică netrinitară, apărută în primele secole ale creștinismului și condamnată ca erezie, care susținea că Isus din Nazaret s-a născut exclusiv ca om primind doar firi omenești, dar a fost adoptat de Dumnezeu ca Fiu al Său în momentul botezului în Iordan datorită virtuților sale excepționale. Această viziune hristologică a reapărut sub diverse forme în Spania secolului al VIII-lea, fiind respinsă oficial de sinoadele ecleziastice majore.
• albigeană — Femeie care făcea parte din comunitatea albigenzilor, o mișcare religioasă creștină de tip dualist și ascetic (catară) din secolele XII-XIII, dezvoltată în sudul Franței, în special în regiunea orașului Albi, și reprimată violent prin cruciade de către Biserica Catolică.
• anafema — Variantă ortografică arhaică sau regională întâlnită în textele bisericești vechi pentru termenul standard 'anaftemă' (excomunicare, blestem religios); reprezintă sentința de excludere solemnă a unei persoane din comunitatea religioasă creștină din cauza ereziei. În sens structural dogmatic, definește starea de separare totală de biserică și respingerea simbolică a rătăcirilor doctrinare pentru a proteja integritatea credinței creștine.
• anaftemă — Pedeapsă religioasă supremă utilizată în creștinism (în special în cel ortodox), constând în excluderea solemnă și definitivă a unei persoane din comunitatea bisericească din cauza unor abateri dogmatice grave sau a ereziei; blestem bisericesc formal. În sens structural istoric și canonic, implică ruperea totală a comuniunii sacramentale, fiind pronunțată de un sinod ecumenic sau de o autoritate ierarhică înaltă împotriva celor care refuză să își retracteze rătăcirile doctrinare.
• anaftima — Variantă ortografică arhaică, populară sau regională întâlnită în scrierile bisericești vechi din spațiul balcanic pentru termenul standard 'anaftemă' (blestem religios, excomunicare); reprezintă formula solemnă de repudiere și excludere a unui eretic din comunitatea creștină. În structura textelor istorice, această variantă reflectă o asimilare fonetică populară directă a termenului grecesc liturgic original.
• angelolatrie — Cultul, venerarea sau adorația excesivă și exagerată a îngerilor, manifestată uneori în anumite curente mistice sau comunități religioase. Din punct de vedere teologic, această practică este privită cu reticență de dogmele creștine oficiale, fiind considerată o formă de deviere spirituală, deoarece încalcă principiul conform căruia adorația supremă (latreia) trebuie îndreptată exclusiv către Dumnezeu, în timp ce îngerii pot fi doar venerați ca servitori divini.
• antinomist — Persoană care aderă la principiile antinomismului sau care susține că legea morală și normele exterioare nu sunt obligatorii pentru cei mântuiți prin credință; în sens adjectival, descrie o idee, o scriere sau o grupare care manifestă o atitudine de respingere față de autoritatea legilor tradiționale.
• antinomistă — Forma de feminin pentru antinomist; femeie care aderă la principiile antinomismului, susținând eliberarea de sub obligativitatea legilor morale sau rituale în numele credinței; în sens adjectival, descrie o doctrină, o mișcare sau o manifestare de gen feminin care respinge autoritatea normativă legală sau instituțională.
• antropolatrie — Adorarea, deificarea sau divinizarea ritualică ori conceptuală a omului, a unei ființe umane sau a naturii umane în general; cultul omului. În teologie, termenul desemnează adesea o erezie sau o deviație dogmatică ce constă în acordarea de onoruri divine unei creaturi pământești, în timp ce în filozofia modernă definește formele radicale de umanism laic.
• Apolinarie — Numele purtat de mai multe personalități istorice creștine din Antichitatea târzie, cel mai important fiind Apolinarie cel Tânăr, episcop de Laodiceea (secolul al IV-lea), autor al unei doctrine hristologice controversate care a fost condamnată oficial ca erezie de către Biserică. Acest teolog și erudit sirian a susținut o teorie radicală privind unirea naturilor în Hristos, generând vii dezbateri dogmatice care au marcat evoluția patristicii timpurii.
• apolinarism — Erezie hristologică din secolul al IV-lea, inițiată de Apolinarie de Laodiceea, care susținea că Isus Hristos a avut un trup și un suflet inferior uman, dar că mintea sau sufletul rațional omenesc (nous) a fost înlocuit complet de Logosul divin. Această doctrină diminua umanitatea deplină a Mântuitorului și a fost condamnată oficial în cadrul Sinodului al II-lea Ecumenic de la Constantinopol (381) pentru a proteja dogma celor două naturi depline.
• apologet — Persoană care laudă, apără sau justifică cu entuziasm și fermitate o doctrină, o idee, un sistem politic sau o credință religioasă în fața atacurilor adverse. În context istoric ecleziastic, termenul îi desemnează pe scriitorii creștini din secolele II-III (precum Iustin Martirul sau Tertulian) care au redactat lucrări sistematice pentru a demonstra validitatea creștinismului în fața autorităților pagâne.
• arian — Care aparține arianismului sau se referă la doctrina teologică eretică din secolul al IV-lea, inițiată de preotul Arie din Alexandria, care nega divinitatea deplină a lui Iisus Hristos și consubstanțialitatea Sa cu Dumnezeu Tatăl; adept al acestei doctrine creștine timpurii.
• ariană — Femeie care aparținea popoarelor indo-europene antice sau adăptă a arianismului (doctrină teologică din secolul al IV-lea creată de Arius, care nega divinitatea consubstanțială a lui Iisus Hristos cu Dumnezeu-Tatăl); ca adjectiv, descrie elemente lingvistice, culturale ori istorice asociate acestor populații sau erezii religioase medievale.
• arianie — Formă arhaică, rară sau regională pentru termenul arianism; erezie creștină timpurie propagată de preotul alexandrin Arius, caracterizată prin contestarea divinității depline a lui Iisus Hristos. În textele bisericești vechi și în cronicile medievale traduse, termenul desemna starea de rătăcire dogmatică, partida politică a arienilor sau schisma religioasă care a divizat Imperiul Bizantin.
• arianism — Doctrină teologică creștină din secolul al IV-lea, inițiată de preotul Arie din Alexandria, care nega consubstanțialitatea Tatălui cu Fiul, susținând că Iisus Hristos nu este de o ființă cu Dumnezeu-Tatăl, ci o creatură superioară, prima și cea mai perfectă dintre toate, creată în timp. Această erezie timpurie a fost condamnată oficial în cadrul Primului Sinod Ecumenic de la Niceea din anul 325, unde s-a stabilit dogma structurală a Trinității.