#leacuri

• abaldă — Termen arhaic și regional extrem de rar, atestat în unele glosare din nordul Transilvaniei, utilizat istoric pentru a descrie o unealtă rudimentară din lemn (pisălog gros sau zdrobitor) folosită în gospodăriile țărănești sau de către vracii locali pentru mărunțirea și zdrobirea scoarței de copac, a rădăcinilor fibroase sau a grăsimilor animale utilizate la prepararea remediilor și unguentelor empirice.
• Abanul — Termen arhaic extrem de rar, atestat în vechi scrieri apocrife balcanice sau manuscrise de leacuri, desemnând personificarea simbolică sau demonică a unei afecțiuni febrile acute ori a unui spasm muscular sever. În medicina populară medievală, bolile erau deseori numite cu nume proprii stranii (cum e Abanul) pentru a facilita ritualurile de exorcizare medicală și descântecele destinate alungării durerii.
• alimojdii — Termen regional și familiar utilizat în estul și sudul României pentru a desemna lucruri mărunte și lipsite de valoare materială, fleacuri, bagatele ori nimicuri; prin extensie, poate fi asociat structural cu starea de tărăboi, gălăgie sau dezordine domestică, fiind înrudit etimologic cu variante precum hălămujdie sau lămujde. În registrul folcloric, redă plastic elemente din viața cotidiană a comunităților vechi.
• amăruță — Denumire populară atribuită unor specii de plante erbacee din flora spontană locală (cum este Polygala amara sau unele specii de jaleș), caracterizate structural prin gustul lor intens amar, folosite în medicina empirică rurală ca tonice gastrice, expectorante ori stimulente ale poftei de mâncare. Ca adjectiv, reprezintă forma de feminin singular a termenului amăruț, descriind o substanță sau o stare sufletească ușor amară ori melancolică.
• anghelină — Variantă populară regională sau arhaică pentru 'angelică' (Angelica archangelica) ori 'angelină', desemnând o plantă erbacee robustă din familia umbeliferelor, apreciată istoric în satele românești pentru proprietățile sale medicinale și aromatice deosebite. Rădăcinile și tulpinile sale cărnoase sunt utilizate în fitoterapia tradițională ca tonic digestiv, stomahic și antispastic, fiind recunoscută în popor și sub denumirea metaforică de iarba îngerilor.
• antiscrofulos — Care combate, tratează sau ameliorează scrofuloza (o formă istorică de tuberculoză extrapulmonară care se manifestă prin inflamarea și ulcerarea ganglionilor limfatici, în special în zona gâtului). Termenul a circulat în rețetarele farmaceutice tradiționale din secolele trecute pentru a descrie unguentele, uleiurile iodate sau infuziile din plante (precum urzica sau nucul) recomandate pentru reducerea adenopatiilor.
• antonigă — Denumire populară regională folosită în botanica tradițională românească pentru a desemna o plantă erbacee medicinală (adesea asociată cu sunătoarea sau cu specii înrudite din genul Hypericum ori alte ierburi de leac strâns legate structural de flora spontană). Acest fitonim arhaic reflectă etno-botanica rurală, unde proprietățile terapeutice, formele petalelor sau perioadele de înflorire din preajma unor sărbători creștine dictau numirea plantelor în comunitățile locale.
• argihal — Termen medical arhaic de origine orientală sau regională, utilizat rar în trecut în anumite glosare populare sau rețetare tradiționale pentru a desemna un tip de afecțiune respiratorie, o tuse convulsivă severă, o sufocare astmatică ori o congestie pulmonară marcată de respirație șuierătoare. În sens structural-fiziopatologic vechi, cuvântul descria starea de blocaj a căilor aeriene cauzată de acumularea de flegmă sau umori reci, fiind tratată cu infuzii concentrate de plante medicinale și inhalații de abur.