Dicționarul de Graiuri și Regionalisme Românești

• acoace — Variantă fonetică regională și arhaică a adverbului de loc „încoace”. Indică o mișcare sau o orientare spațială direcționată dinspre un punct depărtat către locul în care se află vorbitorul. Păstrat în graiurile populare arhaice (în special în anumite zone din Transilvania sau Moldova), termenul servește ca instrument de chemare sau de localizare aproximative, aducând acțiunea în proximitatea imediată a axei deictice.
• acutropi — Termen regional și arhaic utilizat în graiurile din Oltenia și Banat ce înseamnă a acoperi, a înveli sau a ascunde un obiect ori o persoană cu o pânză, o haină sau o scoarță; variantă fonetică și structurală înrudită strâns cu verbul 'cutropi' sau 'cotropi'. Acest cuvânt păstrează nuanțe arhaice din viața rurală veche, descriind gestul fizic de protejare prin acoperire totală.
• afoară — Variantă regională și arhaică a adverbului „afară”, utilizată istoric în graiurile din nordul Moldovei, Maramureș și unele zone din Transilvania. Definește o poziție situată în exteriorul unui spațiu închis (clădire, cameră) sau o mișcare orientată spre exterior; în sens larg, descrie o stare sau un element care se plasează dincolo de limitele unei comunități sau ale unui teritoriu de referință.
• altuială — Variantă regională, fonetică sau arhaică pentru substantivul 'altoială'; desemnează activitatea populară de altoire a pomilor sau, în sens colocvial și figurat, o corecție fizică aplicată cuiva (bătaie).
• altuitură — Variantă fonetică sau grafică a substantivului 'altoitură'; desemnează cicatricea ori locul exact unde s-a realizat îmbinarea structurală dintre altoi și portaltoi în pomicultură. În sens colocvial și figurat, reprezintă o vânătaie sau o plagă superficială rămasă pe corp în urma unei bătăi.
• apipăi — A atinge în mod repetat cu mâna sau cu degetele pentru a recunoaște, a examina, a cerceta sau a simți textura unui obiect; a pipăi, a palpa sau a bâjbâi pe întuneric.
• babae — Formă arhaică, regională sau de vocativ popular utilizată pentru a chema ori a se adresa unei femei în vârstă, unei bunică sau unei moașe tradiționale dintr-o comunitate rurală. Termenul reflectă o nuanță familiar-afectuoasă ori, din contră, una strident-populară, fiind des întâlnit în strigătele rituale, în descântece sau în dialogurile din piesele de teatru folcloric, unde păstrează legăturile fonetice cu formele flexonare vechi din spațiul balcanic.