#accent

• acuta — Forma de feminin a adjectivului acut, ce descrie o stare intensă, bruscă și de scurtă durată; în lingvistică și fonetică, reprezintă denumirea elizată pentru accentul acut sau o vocală pronunțată într-un registru înalt. Termenul structural se aplică în patologie pentru a diferenția crizele severe de evoluțiile medicale cronice, dar și în artele vocale pentru a indica notele din registrul superior.
• afatonă — Termen tehnic specializat ce descrie o structură vocalică sau o unitate silabică lipsită de un ton muzical distinct ori nuanțat; silabă sau cuvânt care își pierde independența melodică în fluxul vorbirii. În studiile fonetice avansate sau dialectale, poate indica și pierderea accentului tonic secundar sub influența legilor de compensare ritmică ale unei limbi.
• agogic — Care aparține agogicii, privitor la modificările temporare și subtile de ritm sau de tempo în execuția unei compoziții muzicale; descrie abaterile expresive dictate de sentiment sau stil (cum ar fi rubato), menite să ofere fluiditate și dinamism interpretării, dincolo de strictețea mecanică a metronomului.
• amfibrah — Picior de vers trissilabic utilizat în metrica clasică antică și în poezia accentuală, format dintr-o silabă lungă (sau accentuată) poziționată structural între două silabe scurte (sau neaccentuate). Acest ritm poetic, caracterizat printr-o cadență fluidă și armonioasă, este utilizat frecvent în poezia epică sau narativă pentru a imprima textului o mișcare legănată.
• amfimacru — Picior de vers trissilabic utilizat în metrica clasică antică (greacă și latină), format dintr-o silabă scurtă (sau neaccentuată) poziționată structural între două silabe lungi (sau accentuate). Grafic, acest ritm poetic este reprezentat prin schema ( ̄ ̆ ̄ ). În terminologia literară modernă, este cunoscut și sub denumirea de cretic.
• anfibrachiu — Picior de vers din metrica antică greacă și latină format din trei silabe, dintre care prima și a treia sunt scurte (sau neaccentuate în metrica modernă), iar cea de-a doua, cea centrală, este lungă (sau accentuată). Această structură ritmică simetrică conferă poeziei o cadență melodioasă, fluidă și oscilantă, fiind utilizată adesea în poezia lirică românească clasică pentru a reda o atmosferă meditativă ori elegiacă.
• antepenultim — Care se află situat imediat înaintea penultimului element dintr-o serie sau succesiune ordonată; al treilea element numărat de la sfârșit către început. În lingvistică și fonetică, termenul este utilizat în mod frecvent pentru a indica silaba asupra căreia cade accentul unei unități lexicale complexe, fiind un reper structural esențial pentru regulile de pronunție și ortografie.
• antepenultimă — Silaba sau elementul structural de gen feminin care ocupă poziția a treia numărată de la sfârșitul unui cuvânt, al unei fraze ori al unei serii ordonate, fiind situată imediat înaintea penultimei componente. În fonetică, reprezintă un punct de referință esențial pentru stabilirea regulilor de accentuare proparoxitone, definind dinamica melodică și prozodia specifică anumitor familii de limbi.
• antispast — Picior de vers format din patru silabe, dintre care prima și ultima sunt scurte (neaccentuate), iar cele două din mijloc sunt lungi (accentuate). În metrica antică greacă și latină, această structură ritmică inversă era utilizată pentru a crea un efect de sincopă sau de tensiune dramatică în poemele lirice sau în pasajele tragice complexe.
• apăsat — Care a fost supus unei forțe de presiune fizică sau comprimare; în sens acustic sau lingvistic, descrie un sunet, un cuvânt ori un accent pronunțat cu o intensitate deosebită, clară și fermă. Ca adverb, exprimă modalitatea de a vorbi sau de a acționa într-un mod hotărât, categoric și energic, lăsând să se înțeleagă o intenție clară, autoritară sau gravă.
• arsis — Parte accentuată a unei măsuri muzicale sau a unui picior metric în poezia antică greco-latină, reprezentând momentul de ridicare a vocii sau a mâinii în timpul dirijatului (opusă tezei). În metrica modernă, termenul definește structura silabei puternice sau a timpului tare dintr-un ritm poetic ori muzical, având un rol fundamental în organizarea cadenței și a armoniei compozițiilor artistice.
• aton — Lipsit de accent tonig sau intensitate vocală; neaccentuat (despre silabe, vocale sau cuvinte înclitice și proclitice). În context medical sau biologic, termenul descrie un organ, un mușchi sau un țesut caracterizat prin atonie, adică lipsit de tonus normal, vigoare sau elasticitate structurală (de exemplu: un stomac aton).
• atonic — Caracterizat prin lipsă de tonus, vigoare sau elasticitate; flasc, slăbit (despre mușchi, țesuturi sau organe afectate de atonie). În fonetică și lingvistică, termenul descrie o vocală, o silabă sau un cuvânt proclitic ori enclitic articulat fără accent tonic, având o energie respiratorie scăzută în raport cu elementele accentuate din jur.
• atuncea — Variantă populară și regională (accentuată prin sufixare fonetică) a adverboului de timp 'atunci'; indică un moment precis sau o perioadă determinată din trecut ori viitor. În vorbirea curentă sau în proza literară cu caracter regional, acest termen structural accentuează opoziția față de momentul prezent, având adesea și un rol emfatic în cadrul discursului.
• ea — Pronume personal de persoana a III-a, numărul singular, genul feminin, utilizat pentru a înlocui numele unei persoane, al unui obiect sau al unei entități abstracte de gen feminin care constituie subiectul sau obiectul discursului. Formă de bază (nominativ-acuzativ accentuat) folosită pentru reliefarea identității feminine în structuri propoziționale clare.