#aida
- Adelaida — Nume propriu de origine germanică veche (Adalheidis), compus din elementele 'adal' (nobil) și 'heid' (fel, tip, esență), însemnând 'de neam nobil' sau 'cea cu fire nobilă'. Ca nume geografic, reprezintă varianta românească pentru Adelaide, capitala statului Australia de Sud. Istoric, a fost purtat de împărătese și regine sacre din Europa Apuseană.
- Aida — Titlul unei celebre opere în patru acte compuse de Giuseppe Verdi, pe un libret de Antonio Ghislanzoni, a cărei premieră a avut loc la Cairo în 1871; numele personajului principal, o prințesă etiopiană captivă în Egipt, sfâșiată între dragostea pentru generalul Radames și loialitatea față de patria sa. În sens extins, reprezintă un acronim în marketing (AIDA: Atenție, Interes, Dorință, Acțiune) și un prenume feminin de o mare eleganță structurală.
- aidam — Termen regional rar sau arhaic (întâlnit în documente vechi de vânătoare sau graiuri periferice) folosit pentru a desemna un câine de vânătoare bine dres, curajos și viguros, specializat în hăituirea vânatului mare; hăitaș bătăios. Reflectă adaptări locale ale unor strigăte de îndemn sau denumiri specifice din mediul cinegetic tradițional.
- aidamac — Formă veche, arhaică sau regională (întâlnită în trecut în scrierile cronicarilor) pentru termenul haidamac; bărbat voinic, înalt și robust, dar adesea leneș, certăreț sau pus pe jaf; haiduc de joasă speță, tâlhar sau bătăuș care cutreiera drumurile rurale. În sens peiorativ modern, descrie un individ grosolan și turbulent.
- aidați — Formă regională sau populară de imperativ la persoana a II-a plural (sau formulă de politețe) pentru verbul a se aida (a se îndemna, a porni, a merge); îndemn colectiv de tipul 'haideți' sau 'porniți împreună'. Este utilizat în anumite graiuri rurale pentru a mobiliza un grup de persoane spre o acțiune comună.
- aidău — Termen regional rar întâlnit în graiurile transilvănene sau maramureșene, folosit în trecut pentru a desemna un tip de strigăt tărăgănat, o hăulitură lungă sau un refren onomatopeic intercalat în cântecele ciobănești și de haiducie. Structura sa fonetică servea ca semnal de comunicare peste văi sau ca marcă a stărilor de jale și dor în cadrul liricii orale tradiționale.