#atribut
- adnominal — Care determină, însoțește sau se raportează la un substantiv (sau la un substitut al acestuia); specific unui element sintactic ori morfologic care îndeplinește funcția de atribut sau de determinant direct al unui nume. Acest tip de structură este esențial pentru extinderea grupului nominal și nuanțarea înțelesului substantivelor în propoziție.
- apoziție — Atribut exprimat printr-un substantiv sau un înlocuitor al acestuia, care stă pe lângă un alt substantiv ori pronume, cu care se acordă de regulă în caz, având rolul de a-l explica, redefini, califica sau identifica mai precis. Din punct de vedere fonetic și grafic, apoziția se caracterizează printr-o intonație specială și este izolată prin virgule, linii de pauză sau paranteze.
- apozitiv — Care are caracterul unei apoziții sau îndeplinește rolul de apoziție; element sintactic cu valoare explicativă ori determinativă care stă pe lângă un substantiv sau un pronume pentru a-l califica, redefini ori detalia. În analiză, structurile apozitive sunt izolate de obicei prin virgule sau linii de pauză, aducând o precizare suplimentară fără a schimba funcția de bază a termenului regent.
- atribut — O însușire esențială, caracteristică definitorie sau calitate intrinsecă a unui obiect, a unei ființe ori a unui fenomen, fără de care acesta nu poate exista sau nu poate fi conceput. În gramatică, reprezintă partea secundară de propoziție care determină un substantiv; în informatică, descrie o proprietate structurală sau o valoare specifică asociată unui element dintr-o bază de date ori unei etichete.
- atributal — Care aparține unui atribut sau se referă la atribute; care are caracterul ori funcția unui atribut esențial în sens conceptual sau metafizic. Este un termen rar utilizat în limbajul academic pentru a descrie o structură dependentă de proprietățile definitorii ale unei substanțe sau ale unui fenomen.
- atribuție — Sferă de autoritate, competență legală, drept sau obligație legală acordată unei instituții, unei autorități sau unui funcționar public pentru a-și îndeplini sarcinile oficiale. Reprezintă ansamblul structural de prerogative, sarcini de serviciu și responsabilități profesionale stabilite clar prin regulamente, legi sau contracte de muncă.
- atribuțiune — Formă secundară sau arhaică pentru termenul 'atribuție'; sferă de competență legală, ansamblu de prerogative, drepturi sau obligații oficiale încredințate unei instituții, autorități ori unui funcționar public. Deși în limba modernă este preferată forma mai scurtă, termenul supraviețuiește structural în texte juridice istorice, reglementări administrative vechi și în limbajul juridic formal.
- atributiv — Care exprimă o însușire, o calitate sau un atribut; care are funcția sau rolul unui atribut în propoziție. În lingvistică, descrie o unitate sintactică (cum ar fi o propoziție subordonată atributivă) care determină un substantiv, explicându-i sau restrângându-i înțelesul structural.
- atributivă — Propoziție subordonată secundară care îndeplinește în frază o funcție sintactică similară unui atribut, determinând un substantiv, un pronume sau un numeral din propoziția regentă. Ca adjectiv în formă feminină, descrie orice structură gramaticală, valoare semantică sau caracteristică lexicală care servește la calificarea ori identificarea unui element nominal.