#critica

• ablucrare — Termen filozofic și lingvistic creat de Mihai Eminescu, semnificând împlinire, desăvârșire sau procesul de șlefuire și eliminare a lipsurilor dintr-o formă de exprimare ori dintr-un sistem dialectal. Conceptul este format prin calc lingvistic după modelul germanic 'abarbeiten' și este utilizat în critica literară pentru a descrie evoluția organică a limbii prin cultură.
• abstrus — Care este greu de înțeles, obscur, încâlcit sau ascuns din cauza complexității excesive, a lipsei de claritate în exprimare sau a unui nivel exagerat de teoretizare formală. Se aplică în special textelor, stilurilor de scriere, teoriilor sau discursurilor care folosesc un limbaj ermetic, accesibil doar inițiaților.
• academism — Un curent conservator și un ansamblu de principii estetice manifestate în special în artele plastice și literatură din secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, caracterizat prin respectarea dogmatică a normelor și modelelor clasice impuse de Academiile oficiale. În plan tehnic, academismul promovează perfecțiunea formală, desenul riguros și temele istorice, mitologice sau alegorice, respingând inovațiile avangardiste. Într-un sens extins și modern, termenul deține o tentă peiorativă, desemnând un stil lipsit de originalitate, convențional și dependent de formule predeterminate.
• academiza — A transforma un curent artistic, o teorie științifică, o idee inovatoare sau un stil literar într-o dogmă rigidă, oficială și instituționalizată, lipsindu-le de spiritul lor revoluționar, organic și spontan. Procesul de academizare implică codificarea excesivă a unor reguli, transformarea lor în materie de manual și impunerea lor ca standard convențional obligatoriu în cadrul unor instituții. La nivel intranzitiv, se referă la acțiunea unui sistem cultural sau a unui autor de a deveni conformist, pedant și dependent exclusiv de tipare formale.
• academizant — Un atribut rar și specializat ce descrie o operă, o atitudine, o metodă de creație sau un discurs care manifestă o tendință pronunțată spre academism; un stil care tinde să imite, să preia ori să se conformeze riguros și adesea artificial normelor, canoanelor și tiparelor formale impuse de o instituție oficială. Spre deosebire de termenul 'academic', care denotă o apartenență legitimă, 'academizant' ascunde o nuanță critică sau peiorativă, sugerând o înclinație spre pedanterie, conformism ostentativ și o căutare excesivă a perfecțiunii tehnice în detrimentul suflului vital sau al originalității artistice.
• adogmatic — Care nu este dogmatic; care respinge dogmele, ideile preconcepute, doctrinele rigide sau adevărurile impuse ca absolute fără o demonstrație rațională; caracterizat prin libertate deplină de gândire, flexibilitate intelectuală și deschidere către analiză critică. În filozofie, definește o atitudine sceptică sau antidogmatică ce promovează cercetarea continuă și reevaluarea constantă a principiilor.
• adogmatică — Care nu acceptă sau nu se ghidează după dogme, doctrine rigide ori adevăruri absolute impuse fără demonstrație rațională; caracterizată prin flexibilitate intelectuală, deschidere critică și libertate deplină de gândire. Reprezintă forma de feminin a adjectivului 'adogmatic', utilizată de obicei în acord cu substative precum metodă, gândire, abordare sau viziune filozofică.
• adogmatism — Atitudine filozofică, doctrină sau orientare intelectuală care respinge dogmatismul, contestând valabilitatea dogmelor și a principiilor impuse ca absolute, imobile ori infailibile. Structural, adogmatismul promovează scepticismul constructiv, relativismul epistemic, spiritul critic și revizuirea permanentă a cunoștințelor în funcție de noile descoperiri științifice și raționale.
• adulmecătoriu — Formă lingvistică istorică sau variantă arhaică a adjectivului 'adulmecător', utilizată în textele literare, cronici sau traduceri ecleziastice de la sfârșitul secolului al XVIII-lea și din secolul al XIX-lea. Desemnează o ființă, un organ sau un instinct care are proprietatea sau rolul de a adulmeca, de a mirosi ori de a lua urma unui element. Termenul reflectă normele ortografice vechi (marcate de terminația în '-iu') și a fost înlocuit complet în limba modernă de forma standard 'adulmecător'.
• adunătoriu — Formă lingvistică istorică sau variantă arhaică a adjectivului adunător, utilizată în vechile texte juridice, cronici sau traduceri ecleziastice din secolele al XVIII-lea și al XIX-lea. Desemnează o ființă, un factor sau o acțiune care are proprietatea, rolul sau funcția de a strânge, a colecta sau a centraliza elemente risipite. Termenul reflectă normele ortografice ale românei vechi marcate de terminația în -iu și a fost înlocuit complet în limba modernă de forma standard adunător.
• afabula — A construi, a structura sau a organiza fabula (subiectul, intriga sau canavaua narativă) a unei opere literare, a unui text dramatic ori a unui scenariu cinematografic. Acest proces regizează succesiunea logică și cronologică a evenimentelor și acțiunilor prin care evoluează personajele, constituind fundamentul structural al oricărei compoziții epice sau dramatice.
• afabulare — Acțiunea de a afabula și rezultatul ei; operațiunea structurală de alcătuire a intrigii sau a subiectului unei opere literare ori dramatice. În sens psihologic clinic sau psihiatric, termenul desemnează tendința involuntară de a fabula, de a inventa scenarii fictive imaginare, de a plăsmui povești neverosimile și de a le prezenta drept fapte reale trăite aevea, fiind asociată cu mitomania sau confabulația.
• afabulație — Ansamblul elementelor care constituie intriga, subiectul sau structura epică a unei opere literare; modul structural în care sunt dispuse și înlănțuite evenimentele într-o narațiune. În psihologia clinică, termenul desemnează uneori înclinația de a inventa fapte imaginare sau tendința spre fabulație compulsivă specifică anumitor tulburări de personalitate.
• afabulațiune — Variantă lingvistică arhaică sau învechită a termenului 'afabulație'; modul structural, canavaua ori urzeala pe care este construit subiectul și intriga unei opere literare sau dramatice. Se întâlnește izolat în revistele culturale de la începutul secolului XX sau în studiile timpurii de critică, fiind înlocuită ulterior în totalitate de varianta modernă.
• aforistic — Care aparține aforismului, privitor la aforisme; care este compus din maxime, sentințe sau cugetări scurte și dense. Se referă la stilul caracterizat prin fragmentare logică conștientă, concentrare semantică maximă și eliminarea paraziților retorici, fiind specific operelor filosofice speculative ori eseisticii morale.
• agiografie — Ramură a teologiei și a istoriei literare care se ocupă cu studiul, analiza și scrierea vieților sfinților; totalitatea scrierilor religioase dedicate vieții, martiriului și minunilor persoanelor canonizate. În sens structural și figurat, termenul descrie o biografie laică excesiv de laudativă, lipsită de spirit critic, care tinde să transforme un personaj istoric sau politic într-un idol fără cusur.
• ahasveric — Care aparține sau este propriu lui Ahasver; caracteristic Evreului Rătăcitor. În critică și eseistică, termenul descrie o stare de spirit marcată de un nomadism spiritual incurabil, o neliniște profundă, o rătăcire continuă și o incapacitate structurală de a se stabili într-un loc sau de a-și găsi pacea interioară.
• aherontic — Care aparține sau se referă la râul mitologic Aheron ori la Infern; cu caracter spectral, lugubru, sumbru sau infernal. În critica literară și estetică, termenul descrie o atmosferă de o întunecime profundă, o operă marcată de teme macabre, de melancolie grea sau de sugestii ale morții și ale tărâmului de dincolo.
• aidomanie — Termen livresc, abstract sau neologic creat pentru a conceptualiza pornirea obsesivă, impulsul psihologic sau mania unui individ de a imita perfect, de a copia structural ori de a reproduce identic comportamente, opere de artă, stiluri de viață sau modele exterioare. Desemnează o fixație patologică sau estetică pe duplicarea fidelă, lipsită de originalitate personală.
• alarmant — Care provoacă alarmă, neliniște, îngrijorare sau teamă profundă; care indică o agravare gravă și iminentă a unei situații, a unei boli sau a unui fenomen social. În context mediatic, statistic sau clinic, termenul descrie date, tendințe ori simptome structurale ce depășesc pragurile de siguranță acceptate, impunând luarea unor măsuri urgente de remediere ori intervenție.