Dicționarul Limbii Române Vechi și Arhaice

• admirațiune — Formă învechită și livrescă a cuvântului 'admirație', utilizată pe larg în literatura română din secolul al XIX-lea și de la începutul secolului al XX-lea pentru a desemna sentimentul de stimă, uimire plăcută și respect profund. Păstrează sufixul etimologic latin de tip cult, fiind întâlnită astăzi doar în reeditări ale textelor clasice sau folosită intenționat pentru a conferi un aer solemn, arhaic ori ironic discursului.
• admisiune — Formă învechită, juridică sau livrescă a acțiunii de a admite și rezultatul ei; acceptare, primire sau îngăduire a unei persoane într-o instituție, o asociație, o școală ori într-un corp profesional; recunoaștere oficială a unui drept ori a unei stări de fapt. Utilizată frecvent în jargonul administrativ de secol XIX, forma a fost înlocuită în uzul modern de termenul 'admitere' sau 'admisibilitate'.
• admonestație — Formă învechită și livrescă pentru dojană, mustrare, certare sau avertizare formală; actul prin care o autoritate administrativă sau bisericească atrăgea atenția cuiva asupra unei culpe morale ori a unei încălcări de regulament. Folosit pe larg în textele juridice și administrative din secolele trecute, termenul a fost înlocuit treptat în uzul cotidian de 'admonestare' sau 'avertisment'.
• admonițiune — Formă învechită, juridică și livrescă a cuvântului 'admoniție'; mustrare scrisă, dojană verbală ori avertisment formal adresat unei persoane de către o autoritate ierarhică în urma unei culpe administrative sau morale. Termenul se întâlnește în actele oficiale, textul legilor vechi și în literatura de secol XIX, fiind înlocuit în limba modernă de 'admonestare' sau 'avertisment'.
• adnotațiune — Formă învechită, juridică și livrescă a cuvântului 'adnotație'; însemnare, notă marginală sau scurt comentariu explicativ adăugat pe marginea unui text ori document oficial. Această variantă păstrează sufixul etimologic latin de tip cult, fiind întâlnită în manuscrisele de secol XIX și în reeditările scrierilor cronicarilor sau ale scriitorilor clasici români.
• aenesc — De aramă, făcut din aramă sau bronz; de culoarea aramei, având reflexii metalice, roșiatice-brune; termen arhaic poetic utilizat în literatura veche sau în traduceri biblice istorice pentru a descrie obiecte de cult, arme, armuri sau elemente structurale rigide realizate din aliaje metalice cuprifere.
• afto — Variantă arhaică, grafică sau regională a prefixoidului ori substantivului 'auto', utilizată în texte vechi, traduceri ecleziastice sau manuscrise influențate de grafia și fonetismul limbii grecești (avto/afto). Exprima ideea de 'sine', 'propriu' sau 'însuși' în diverse structuri compuse timpurii înainte de standardizarea lingvistică modernă.
• almoină — Donație benevolă, de obicei în bani, alimente sau haine, oferită de credincioși bisericilor, mănăstirilor sau persoanelor aflate în nevoie; milostenie sau pomană cu caracter ritualic. În context istoric și ecleziastic medieval, termenul desemna și contribuțiile sau taxele speciale strânse pentru sprijinirea lăcașurilor de cult sau pentru ajutorarea săracilor comunității.
• aristoloh — Variantă arhaică și populară din limba română, utilizată în vechile manuscrise medicale sau herborisante pentru a desemna mărul-lupului (Aristolochia clematitis). Termenul reflectă o adaptare timpurie, adesea vernaculară, a numelui savant, fiind păstrat în dicționarele istorice ca mărturie a evoluției nomenclaturii botanice românești înainte de standardizarea modernă.