#argument

• actant — Concept structural dezvoltat în lingvistică de L. Tesnière și extins în naratologie de A.J. Greimas. În lingvistică, definește ființa, obiectul sau conceptul care participă în mod activ sau pasiv la procesul exprimat de un verb (echivalent cu argumentele verbale). În teoria literară și semiotică, reprezintă o unitate abstractă sau un rol funcțional dintr-un model narativ (ex: Subiect, Obiect, Destinator, Destinatar, Ajutor, Oponent), indiferent dacă este întruchipat de un personaj, un grup sau un obiect neînsuflețit.
• addubitație — Figură de stil sau procedeu retoric prin care un vorbitor sau un scriitor simulează nehotărârea, ezitarea, dubiul sau incertitudinea reală în legătură cu decizia pe care trebuie să o ia ori cu modul în care ar trebui să exprime un anumit adevăr. Această tehnică argumentativă este utilizată strategic pentru a capta bunăvoința publicului, implicându-l direct în procesul de reflecție și analiză logică.
• admisibil — Care poate fi admis, acceptat, îngăduit sau luat în considerare; care este plauzibil, tolerabil, permis de lege, de logică ori de normele sociale și morale. În domeniul juridic, termenul caracterizează o cerere, o probă sau o acțiune care îndeplinește toate condițiile de formă și fond prevăzute de codurile de procedură pentru a fi analizată pe fond.
• advocățește — Formă arhaică și regională pentru adverbul 'avocățește', însemnând în felul, după maniera sau în stilul caracteristic unui avocat. Se folosește pentru a descrie modul în care o persoană își susține punctul de vedere într-o dezbatere, utilizând argumente precise, chichițe de limbaj, replici prompte sau subtilități logice specifice pledoariilor din instanță.
• alegare — Actul de a invoca, a cita sau a aduce ca argument o lege, o mărturie, o probă ori un text cu autoritate morală în sprijinul unei cauze. În limbajul juridic și administrativ din secolul al XIX-lea, acest substantiv reprezenta acțiunea procedurală formală prin care o parte aflată în litigiu își susținea nevinovăția ori drepturile patrimoniale în fața instanței de judecată.
• alegat — Care a fost invocat, citat sau adus ca argument în sprijinul unei afirmații ori al unei cauze juridice; menționat formal într-o dezbatere legală ori administrativă. În textele juridice vechi din secolul al XIX-lea, termenul califica o probă, un text de lege sau o mărturie adusă în fața instanței de judecată de către una dintre părțile aflate în litigiu.
• anecdotic — Care aparține anecdotei, privitor la anecdotă; care are caracterul unei povestiri mărunte, hazlii sau fragmentare. În contextul metodologiei științifice sau istorice, adjectivul descrie informații ori argumente bazate pe dovezi izolate, subiective și neverificabile statistic, care nu reflectă o structură generală sau o regulă stabilă.
• antanagogă — Figură retorică sau strategie de argumentare care constă în contrabalansarea unui punct slab, a unui defect sau a unei critici inevitabile prin plasarea imediată a unui argument puternic, a unei calități ori a unui beneficiu compensatoriu. Acest mecanism structural este utilizat pentru a reduce impactul negativ al unei afirmații, îndulcind reproșul sau obiecția prin compensare semantică.
• antapodoză — Figură retorică sau structură sintactică simetrică în care a doua parte a unei comparații sau a unei perioade oratorice corespunde exact primei părți, element cu element, asigurând un echilibru perfect între ipoteză (protază) și concluzie (apodotază). Acest mecanism structural este utilizat pentru a oferi claritate maximă argumentării și pentru a crea o armonie ritmică deosebită în discurs.
• antiforă — Figură de stil sau procedeu retoric constând în formularea unei întrebări urmată imediat de răspunsul oferit de același vorbitor sau autor, utilizată pentru a capta atenția publicului și a dinamiza discursul; ipoforă. În analizele lingvistice moderne, termenul descrie o structură dialogală simulată în cadrul unui monolog, având rolul de a anticipa obiecțiile auditoriului și de a ghida argumentația într-o direcție predictivă.
• antiparastază — Figură de stil și procedeu retoric argumentativ prin care un orator sau scriitor nu neagă fapta ori acuzația adusă, ci o recunoaște pe deplin, demonstrând însă că acea acțiune a fost legitimă, utilă, lăudabilă sau absolut necesară în circumstanțele date. Această strategie structurală mută accentul de pe vinovăție pe beneficiile colaterale sau pe moralitatea superioară a scopului urmărit.
• antiperistază — Figură de stil sau principiu filosofic și fizic antic prin care o calitate sau o forță este intensificată și amplificată prin acțiunea directă a unei forțe contrare care o înconjoară sau o respinge. În sens retoric, reprezintă un procedeu argumentativ prin care o obiecție adusă de adversar este transformată într-un argument puternic în favoarea propriei teze, sporindu-i impactul structural.
• antorism — Figură de stil sau trop retoric rar prin care un orator contraatacă argumentul unui adversar refolosind aceeași definiție ori structură lexicală, dar oferindu-i o interpretare complet diferită ori o turnură favorabilă propriei cauze. Acest instrument structural rearanjează logica contextuală a enunțului pentru a anula atacul inițial și a demonstra inconsecvența argumentației opuse.
• apagogie — Formă de demonstrație indirectă prin care adevărul unei teze se stabilește dovedind falsitatea tezei contradictorii (reducere la absurd). Acest procedeu structural invers constă în a accepta provizoriu contrariul afirmației pe care vrem să o demonstrăm, arătând apoi că această presupunere duce la consecințe logic inacceptabile, absurde ori imposibile.
• apodioxă — Figură de stil retorică și strategie argumentativă prin care un vorbitor respinge indignat, ironic sau disprețuitor afirmația ori obiecția unui adversar, considerând-o complet absurdă, irelevantă sau nedemnă de un răspuns serios; respingere prin desconsiderare. Scopul ei este de a invalida din start poziția oponentului în fața publicului prin apel la absurditatea ei evidentă.
• apodioxis — Formă savantă și internațională pentru figura retorică prin care un vorbitor respinge o obiecție ca fiind complet absurdă, impertinentă sau lipsită de relevanță; actul conștient de a descalifica poziția unui oponent printr-un refuz indignat ori zeflemitor. În tratatele de oratorie clasică, reprezintă un instrument de manipulare a atenției publicului, invalidând validitatea logică a argumentului prin atacarea relevanței sale.
• apofază — Adaptare lingvistică a termenului elen apofasis, reprezentând o figură de stil și o tactică discursivă prin care vorbitorul aduce în prim-plan un subiect pretinzând, în mod paradoxal, că îl trece sub tăcere sau că refuză să îl discute. Această tehnică accentuează importanța detaliului omis tocmai prin simularea refuzului de a-l analiza, funcționând ca o formă subtilă de preterțiune.
• apologiza — A face apologia unui lucru, a unei doctrine sau a unei persoane; a lăuda excesiv, a apăra în mod sistematic sau a căuta justificări menite să reabiliteze o cauză controversată. Înțelesul tehnic descrie actul discursiv de a construi o argumentare defensivă structurată, eliminând spiritul critic obiectiv pentru a proteja validitatea unei ideologii.
• argument — Raționament, dovadă, probă sau demonstrație adusă în sprijinul unei afirmații, al unei teze sau al unei opinii, cu scopul de a convinge sau de a demonstra valoarea de adevăr a acesteia. În logică, reprezintă o serie de propoziții (premise) destinate să determine gradul de adevăr al unei alte propoziții (concluzia). În matematică și informatică, desemnează o variabilă independentă a unei funcții sau valoarea concretă transmisă unui program.
• argumenta — A aduce argumente, dovezi, temeiuri sau probe logice în sprijinul unei afirmații, al unei teze sau al unei opinii, cu scopul de a demonstra adevărul acesteia sau de a convinge un interlocutor; a dezvolta un raționament structurat și coerent pentru a susține sau a combate un punct de vedere în cadrul unei dezbateri sau al unui discurs juridic.