#carbon

• anchil — Termen tehnic învechit sau variantă ortografică rară pentru radicalul chimic alchil; grupă funcțională monovalentă monatomică saturată, derivată formal dintr-un alcan prin îndepărtarea unui atom de hidrogen (având formula generală CnH2n+1). Joacă un rol fundamental în sinteza compușilor organici și în definirea structurilor moleculare complexe.
• ancrasa — A (se) acoperi cu un strat subțire sau gros de reziduuri, calamină, funingine, grăsimi ori impurități rezultate în urma unor procese termice sau chimice; a (se) înfunda ori a (se) bloca din cauza depunerilor parazitare. Acest fenomen mecanic afectează funcționarea normală a bujiilor, filtrelor, injectoarelor sau a altor piese metalice expuse la arderi incomplete ori la fluide impurificate.
• ancrasare — Acțiunea de a se ancrasa și rezultatul ei; proces structural de acumulare și depunere a unui strat de calamină, reziduuri uleioase, funingine ori impurități pe suprafețele interioare ale unor mecanisme sau instalații industriale. Fenomenul reduce eficiența termică, micșorează secțiunea utilă a conductelor și poate provoca defectarea gravă a motoarelor cu ardere internă.
• ancrasat — Care este acoperit cu un strat dens de calamină, reziduuri uleioase, funingine sau impurități rezultate dintr-o ardere incompletă; starea unui dispozitiv, filtru sau mecanism blocat ori obstrucționat parțial de depuneri solide. În limbajul industrial, descrie o piesă nefuncțională sau cu randament scăzut din cauza acumulărilor parazitare aderente.
• ankerit — Mineral din clasa carbonaților, cu o structură cristalină similară cu cea a dolomitei, format dintr-un carbonat de calciu, magneziu, fier și mangan. Acest mineral structural se găsește frecvent în rocile sedimentare metamorfozate, în filoanele hidrotermale și în asociație cu minereurile de fier, prezentând nuanțe de la alb-gălbui până la brun-roșiatic din cauza oxidării fierului expus la aer.
• annularia — Gen fosil de plante din ordinul Equisetales, caracteristic perioadelor Carbonifer și Permian, reprezentând frunzișul dispus în verticile stelate al arborilor străvechi numiți Calamites. Frunzele liniare sau lanceolate erau unite structural la bază într-un inel distinct, formând o amprentă fosilă circulară ce oferă indicii cruciale despre structura pădurilor mlăștinoase din era paleozoică.
• anthracen — Hidrocarbură aromatică polinucleară cu formula chimică C14H10, compusă din trei nuclee benzenice condensate liniar, care se prezintă sub formă de cristale incolore sau slab gălbui cu o puternică fluorescență albastră-violetă sub acțiunea radiațiilor ultraviolete. Este obținut industrial prin distilarea tarului de cărbune (smoală) și constituie o materie primă fundamentală în sinteza alizarinei, a coloranților antrachinonici și în producția de materiale semiconductoare organice.
• anthracit — Varietate superioară de cărbune fosil, caracterizată printr-un conținut extrem de ridicat de carbon fix (între 92% și 98%), un procent minim de materii volatile și un luciu semimetalic pronunțat. Reprezintă stadiul final de carbonizare a biomasei vegetale, având cea mai mare putere calorifică dintre toți cărbunii fosili și fiind utilizat industrial în metalurgia fină, procese de filtrare a apei și ca combustibil de înaltă eficiență.
• anticalcar — Care previne, reduce sau elimină depunerile de calcar (carbonat de calciu) de pe suprafețe, conducte sau elemente de încălzire; substanță chimică ori dispozitiv magnetic sau electronic conceput special pentru dedurizarea apei și protejarea aparatelor electrocasnice. În sens industrial și domestic, acești agenți dizolvă magma minerală fixată în interiorul instalațiilor, optimizând transferul termic și prevenind avariile tehnice.
• antrac — Termen tehnic neologic sau variantă lexicală restrânsă utilizată pentru a desemna un compus derivat din huilă ori un amestec de hidrocarburi aromatice policiclice corelat structural cu antracenul; de asemenea, poate funcționa ca radical sau bază chimică în sinteza unor coloranți industriali stabili. Acest element structural organic este manipulat în medii controlate de laborator datorită proprietăților sale de fixare spectrală și reactivitate termică ridicată.
• antracen — Hidrocarbură aromatică policiclică cu formula chimică C14H10, compusă structural din trei nuclee benzenice condensate în linie; substanță solidă, cristalină, incoloră, obținută prin distilarea catranului de huilă, având o fluorescență albastră intensă sub acțiunea radiațiilor ultraviolete. Acest compus organic servește ca materie primă fundamentală în industria chimică pentru sinteza alizarinei, a diverselor colorante antracenice și a unor materiale plastice sau senzori optici de înaltă performanță.
• antracit — Cea mai superioară, veche și evoluată varietate de cărbune fosil, de culoare neagră-cenușie cu luciu semimetalic puternic, caracterizată structural printr-un conținut extrem de ridicat de carbon fix (peste 90%) și o putere calorifică maximă; ca adjectiv, descrie o nuanță specifică de gri închis, intens și profund, care imită aspectul vizual al acestui combustibil. Datorită arderii sale lente, fără fum și cu reziduuri minime de cenușă, reprezintă o resursă energetică industrială de înaltă calitate și un reper cromatic popular în designul modern.
• antracitos — Care conține antracit, care are caracteristicile, aspectul sau compoziția structurală a antracitului; rocă sedimentară, șist sau depozit carbonifer bogat în cărbune superior evoluat, prezentând un luciu semimetalic discret și o densitate ridicată. În sens industrial, descrie materiale sau reziduuri de ardere care păstrează o concentrație mare de carbon fix legat structural.
• antracolitic — Care aparține, se referă sau este specific antracolitului ori perioadei geologice de formare a depozitelor masive de cărbune superior combinate cu structuri calcaroase; rocă sedimentară sau formațiune cristalină caracterizată prin intercalații de carbonat de calciu și incluziuni organice fosile bogate în carbon fix. În sens stratigrafic, descrie elemente structurale sau straturi petrografice ce conservă proprietățile fizice și chimice din era paleozoică.
• antracozaur — Denumire generică dată unor amfibieni fosili mari, cu caractere intermediare între amfibieni și reptile, care au trăit în era paleozoică, în special în perioadele Carbonifer și Permian. Aceste tetrapode primitive erau prădători de top în ecosistemele mlăștinoase, având cranii masive, dinți ascuțiți cu structură labirintodontă și un mod de viață adaptat atât mediului acvatic adânc, cât și deplasărilor timpurii pe uscat.
• antras — Termen tehnic arhaic sau regional utilizat pentru a descrie o varietate inferioară de huilă friabilă sau un praf de cărbune fin, sedimentat în galeriile de extracție vechi, cu un conținut ridicat de impurități minerale și cenușă. În petrografie, se poate referi la fragmentele microscopice de materie organică carbonizată dispersate în rocile sedimentare argiloase, folosite ca indicatori ai gradului de metamorfism termic.
• apă gazoasă — Denumire tradițională sau tehnică ce desemnează apa potabilă saturată artificial sub presiune cu dioxid de carbon (CO₂), cunoscută popular sub numele de sifon sau apă carbogazoasă. Acest amestec efervescent prezintă bule de gaz caracteristice și un gust ușor acid, fiind utilizat pe scară largă ca băutură răcoritoare directă sau în combinație cu diverse sucuri și băuturi alcoolice.
• aragonit — Un mineral din clasa carbonaților naturali, reprezentând o formă cristalină instabilă de carbonat de calciu și un polimorf de înaltă presiune al calcitului. Cristalizează în sistemul ortorombic, formând adesea cristale prismatice lungi, agregate aciculare sau concrețiuni specifice precum flori de fier, și constituie componentul mineral de bază din care este alcătuit sideful cochiliilor de moluște și perlele fine.
• aren — Denumire generică atribuită hidrocarburilor aromatice, compuși organici ciclo-nesaturați care conțin în structura lor moleculară cel puțin un nucleu sau ciclu benzenic stabil. În sens structural, arenele prezintă o conjugare electronică pi-pi complet delocalizată, responsabilă pentru stabilitatea lor chimică deosebită, proprietățile specifice de substituție electrofilă și caracterul aromatic pronunțat.
• aril — În botanică, înveliș cărnos, adesea intens colorat, care se dezvoltă parțial sau total în jurul seminței unor plante (cum ar fi la tisă ori nucșoară) servind la atragerea păsărilor pentru diseminare; în chimie, radical organic monovalent derivat dintr-o hidrocarbură aromatică prin îndepărtarea unui atom de hidrogen.