#dialect

• asuăjean — Locuitor originar din comuna Asuaju (Asuaju de Sus sau Asuaju de Jos, județul Maramureș) ori persoană care provine din această localitate. Ca adjectiv, se referă la ceea ce aparține, este specific ori este produs în Asuaju, descriind elemente de cultură materială, grai local sau tradiții specifice acestei comunități din zona Codrului.
• asuăjeancă — Locuitoare originară din comuna Asuaju (Asuaju de Sus sau Asuaju de Jos, județul Maramureș) ori femeie care provine din această localitate din zona istorică a Codrului. Termenul reflectă identitatea locală și este utilizat în studiile etnografice pentru a desemna persoanele de sex feminin aparținând acestei comunități.
• asuceală — Regionalism lexical rar utilizat ca variantă fonetică sau semantică degradată pentru cuvinte ce descriu starea de amețeală, vertij, confuzie mentală ușoară sau zăpăceală tranzitorie. În unele subdialecte rurale izolate, termenul poate face referire și la o uscăciune locală, o constricție sau o senzație de strângere aspră cauzată de frig ori de consumul unor fructe crude, astringente.
• asughiț — Formă regională sau variantă fonetică arhaică pentru sughiț; contracție spasmodică involuntară și repetată a diafragmei, urmată de o închidere bruscă a glotei care produce un sunet caracteristic. Ca formă verbală, reprezintă persoana I singular a verbului regional 'asughița' (a sughița).
• Așunel — Denumire geografică și toponimică rară ce desemnează un curs de apă mic, un pârâu sau o microtoponimie locală asociată unei așezări rurale ori unei forme de relief din spațiul românesc. În structura lingvistică istorică, reprezintă o formă diminutivală hipocoristică derivată din rădăcini hidronimice sau antroponimice vechi.
• asvânta — Variantă fonetică regională și arhaică a verbului 'azvârli' sau 'asvârli', însemnând a arunca cu putere, a azvârli ceva din mână, a proiecta un obiect în depărtare sau a alunga pe cineva într-un mod brusc. Este o formă utilizată cu precădere în graiurile tradiționale din anumite zone ale țării, reflectând evoluția fonetică specifică și conservarea unor rădăcini lexicale rurale unice.
• asvară — Formă adverbială regională și arhaică utilizată pentru a indica un moment temporal situat în trecutul apropiat, având semnificația de 'astă-seară' (în cursul serii din ziua curentă) sau, în anumite contexte dialectale, 'astă-vară' (în timpul verii trecute). Reprezintă un vestigiu lingvistic de compoziție populară, păstrat în graiurile locale pentru a fluidiza exprimarea orală legată de reperele temporale comunitare.
• asvînta — Variantă grafică cu 'î' din 'i' a verbului regional 'asvânta' (sau 'azvârli'); acțiunea de a arunca ceva cu o mișcare bruscă și violentă în spațiu sau de a alunga pe cineva. Această formă reflectă normele ortografice anterioare anului 1993 și se întâlnește preponderent în edițiile vechi ale textelor literare sau în culegerile de folclor regional.
• asvîrlit — Formă în grafie veche (cu 'î' din 'i') a adjectivului și participiului 'asvârliț'; care a fost aruncat sau proiectat cu o forță deosebită în depărtare ori abandonat într-un colț. Utilizat conform normelor ortografice anterioare anului 1993, termenul păstrează nuanța literară și regională specifică textelor vechi, basmelor și documentelor istorice din arhiva națională.
• asvîrlitor — Formă în grafie veche (cu 'î' din 'i') a substantivului și adjectivului 'asvârlior'; persoană care aruncă sau lansează un obiect cu o forță deosebită ori un dispozitiv mecanic arhaic utilizat pentru propulsarea proiectilelor la distanță. Acest termen a fost utilizat conform normelor ortografice de dinainte de 1993 în scrierile istorice, tehnice sau în basmele populare editate în acea epocă.
• ata — Formă grafică și fonetică populară sau simplificată pentru substantivul 'ață'; fir subțire textil obținut prin răsucirea fibrelor naturale ori sintetice, utilizat în principal pentru cusut, țesut sau legat. În anumite contexte regionale sau dialecte ale limbii române, termenul desemnează și o linie de ghidaj sau o structură filamentoasă din biologie, păstrând înțelesul de bază al elementului de legătură flexibil.
• atăgârța — Formă regională, rară sau arhaică întâlnită în graiurile populare românești (în special în zonele montane sau pastorale), utilizată ca o variantă expresivă pentru acțiunea de a agăța, a suspenda, a prinde sau a ancora un obiect (o unealtă, o traistă, un ceaun) într-un cârlig, într-un cui sau într-o creangă. În sens figurat sau contextual, poate descrie acțiunea de a prinde sau a agăța ceva în mod neglijent ori simbolic.
• atăgârțare — Acțiunea de a atăgârța și rezultatul ei; varietate regională și populară pentru procesul de agățare, suspendare sau prindere a unui obiect într-un punct fix de susținere. Este un substantiv de acțiune abstractă utilizat exclusiv în anumite comunități rurale arhaice sau consemnat în glosarele dialectale pentru studierea evoluției fonetice a lexicului românesc.
• atăgârțat — Fixat, prins, agățat sau suspendat într-un cui, cârlig ori ramură; aflat în stare de atârnare. Ca participiu și adjectiv regional, termenul descrie un obiect decorativ, o unealtă sau o traistă care a fost plasată într-un punct de susținere dintr-o gospodărie tradițională rurală, fiind specific graiurilor arhaice montane ori păstorești.
• atânt — Variantă fonetică regională extrem de rară, populară sau trunchiată a adjectivului și participiului „atârnat” sau „ațâțat” (în funcție de arealul dialectal specific). În graiurile de tip arhaic din anumite micro-comunități pastorale, termenul descrie starea unui obiect suspendat rudimentar, lăsat să atârne ori, în mod complet distinct, un spirit agitat, incitat sau provocat în cursul unei dispute locale.
• atares — Formă regională sau variantă fonetică alterată în graiurile locale pentru a desemna un tip de țesătură veche de mătase ori bumbac, adesea dungată sau brodată, adusă în trecut prin filieră orientală. În anumite subdialecte, termenul a fost folosit și pentru a descrie un tip de încuietoare primitivă sau un element structural de fixare la căruțele tradiționale.
• atârnătoriu — Variantă fonetică învechită, regională sau populară a adjectivului „atârnător”; care stă suspendat, pendulează în mod liber sau tinde să se lase în jos sub propria greutate. Acest format neologic arhaic era utilizat în manuscrisele administrative sau științifice din secolul al XIX-lea și în graiurile locale pentru a descrie elemente arhitecturale suspendate ori stări de subordonare politică.
• ateiat — Formă de participiu trecut și adjectiv regional provenită din verbul popular „a se ateia” (a deveni ateu, a îmbrățișa laicismul). Descrie o persoană care a renunțat complet la credințele religioase, un spirit convertit la raționalism sau, în sens tranzitiv arhaic, o comunitate ori o structură de gândire care a fost laicizată și detașată de dogmele bisericești în urma unei influențe externe.
• ateiere — Acțiunea de a se ateia și rezultatul ei; proces popular, arhaic sau regional ce descrie trecerea de la o stare de credință religioasă la ateism ori liberul-cugetat. Reprezintă substantivarea verbului regional „ateia” și este utilizată în studiile dialectale sau în documentele istorice seculare pentru a desemna laicizarea, răspândirea materialismului sau abandonarea voluntară a dogmelor ecleziastice într-o comunitate.
• ateieturi — Termen regional sau popular colectiv derivat în mod abstract pentru a descrie manifestările, discuțiile, argumentele sau comportamentele considerate laice, seculare ori specifice celor care au abandonat credința (atei). În scrierile bisericești arhaice sau în graiurile locale izolate, cuvântul era utilizat uneori cu o nuanță peiorativă pentru a desemna totalitatea ideilor materialiste care contraziceau dogmele religioase tradiționale.