#discernamant

• ab intestat — Expresie de origine latină utilizată în medicina legală și expertizele psihiatrice care înseamnă 'fără testament'. Se referă la succesiunea sau moștenirea lăsată de o persoană care a decedat fără a lăsa un testament valid. În context clinic, comisiile medico-legale analizează des dosarele de succesiune ab intestat pentru a evalua dacă pacientul suferea de demență sau alte afecțiuni neuropsihice care l-au împiedicat să își exprime dorințele testamentare înainte de deces.
• ab intestato — Formă juridică și medico-legală completă pentru 'ab intestat', însemnând 'provenind de la o persoană care a decedat fără testament'. În expertizele psihiatrice post-mortem, termenul este central în analiza capacității de exercițiu și a discernământului persoanelor cu boli neurodegenerative (cum ar fi demența vasculară sau Alzheimer) pentru a valida distribuirea legală a bunurilor.
• Ab irato — Expresie latină tradusă prin 'la mânie' sau 'sub impulsul furiei'. În psihopatologie, psihologia clinică și psihiatria medico-legală, termenul descrie acte, declarații sau agresiuni comise în timpul unui afect puternic, când starea emoțională intensă (furia oarbă, criza de furie) îngustează temporar câmpul conștiinței și reduce capacitatea pacientului de a-și controla impulsurile sau de a evalua consecințele acțiunilor sale.
• abaliena — Termen medical și juridic arhaic însemnând a înstrăina, a transfera proprietatea unui bun sau, în sens psihopatologic, a provoca pierderea facultăților mintale sau a rupe contactul unei persoane cu realitatea înconjurătoare. În psihiatria clasică a secolului al XIX-lea, se folosea pentru a descrie procesul prin care un pacient își pierdea discernământul sau devenea alienat mintal.
• abalienat — Termen medical și juridic arhaic folosit pentru a descrie o persoană care și-a pierdut facultățile mintale, discernământul sau contactul cu realitatea; alienat mintal. În contextul expertizelor medico-legale vechi, calitatea de abalienat atrăgea după sine lipsa responsabilității penale și necesitatea instituirii unei tutele legale.
• abdica — În context medico-legal și psihopatologic, termenul descrie actul voluntar sau forțat prin care o persoană renunță la prerogative, drepturi sau funcții din cauza unei incapacități psihice, a unei alienări mentale sau a degradării cognitive severe (precum demența senilă). De asemenea, în psihologia clasică, verbul definește renunțarea patologică a eului la exercitarea controlului conștient asupra impulsurilor, pulsiunilor sau voinței (abdicarea voinței sau abulia).
• abdicare — Actul sau procesul prin care o persoană renunță formal la un drept, o funcție administrativă sau o responsabilitate juridică, analizat în psihiatria medico-legală din perspectiva integrității discernământului. În psihopatologia voinței, termenul desemnează suspendarea dinamică a funcțiilor executive ale eului, determinând apariția stărilor de apatie profundă, neajutorare învățată sau capitulare psihică în fața stresului traumatic major.
• abdicație — Formă substantivală livrescă utilizată în trecut ca sinonim pentru 'abdicare', desemnând rezultatul sau documentul oficial ce atestă renunțarea la autoritate. În semiologia psihiatrică și evaluările de medicină legală, termenul punea accentul pe actul formal de renunțare comportamentală generat de o labilitate emoțională severă, o presiune psihologică exterioară (șantaj, coerciție) sau un deficit cognitiv invalidant.
• abdicațiune — Variantă arhaică și etimologică pentru termenul 'abdicare' sau 'abdicație', utilizată frecvent în textele medico-legale românești din secolul al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea. În contextul expertizării alienaților, cuvântul desemna actul formal prin care un individ își abandona funcțiile civile sau patrimoniul, validitatea acestui act fiind contestată în instanță pe baza dovezilor de alienație mintală, manie sau tulburări cognitive severe.
• ablepsie — Concept abstract utilizat în filozofie și psihologia socială pentru a desemna orbirea mentală, lipsa de discernământ, incapacitatea totală de a percepe sau înțelege un adevăr evident ori o realitate factuală; stare de obtuzitate intelectuală profundă provocată de dogmatism sau prejudecăți. Spre deosebire de neștiință, termenul subliniază un blocaj cognitiv autoindus sau sistemic care împiedică reflecția critică.