#fonetica

• abhază — Limba vorbită de abhazi, făcând parte din familia limbilor caucaziene de nord-vest; ca adjectiv, reprezintă forma de feminin a cuvântului 'abhaz'. În neuropsihologie și patologia limbajului (afaziologie), structura gramaticală extrem de complexă a limbii abhaze (caracterizată printr-un sistem uriaș de consoane și o structură verbală polisintetică) a servit drept model clinic pentru studierea modului în care creierul uman procesează sunetele dificile după traume cerebrale sau accidente vasculare.
• ablaut — Alternanță vocalică sistematică în cadrul aceleiași rădăcini a unui cuvânt, utilizată în limbile indo-europene pentru a exprima diferențe de funcție gramaticală, timp, mod sau derivare lexicală, fără adăugarea de sufixe. Acest mecanism este cel mai vizibil în flexiunea verbelor neregulate (tari) din limbile germanice, unde schimbarea vocalei modifică timpul gramatical.
• acrofonie — Principiu lingvistic și paleografic conform căruia un semn grafic sau o pictogramă ajunge să reprezinte doar sunetul inițial (consoană sau vocală) al numelui obiectului pe care îl înfățișa inițial. Acest mecanism structural a jucat un rol crucial în evoluția istorică a sistemelor de scriere, facilitând tranziția fundamentală de la ideogramele și hieroglifele complexe la primele alfabete fonetice, cum a fost cel fenician (de exemplu, pictograma unei case, 'bet', devenind litera B).
• acuta — Forma de feminin a adjectivului acut, ce descrie o stare intensă, bruscă și de scurtă durată; în lingvistică și fonetică, reprezintă denumirea elizată pentru accentul acut sau o vocală pronunțată într-un registru înalt. Termenul structural se aplică în patologie pentru a diferenția crizele severe de evoluțiile medicale cronice, dar și în artele vocale pentru a indica notele din registrul superior.
• adaogere — Formă substantivală arhaică și nestandardizată, utilizată în textele românești medievale și premoderne pentru a desemna acțiunea de a adăuga ori rezultatul acesteia. Reprezintă un echivalent istoric al cuvântului modern 'adăugare', descriind procesul structural prin care se suplimenta o listă, se extindea un text sau se sporea volumul unei mărfi ori a unei sume de bani.
• afaretizi — A supune un cuvânt sau o structură lexicală procesului de afereză; a elimina sau a suprima un sunet (o vocală sau o consoană) ori o silabă de la începutul unui cuvânt. Acest fenomen fonetic, întâlnit atât în evoluția istorică a limbilor (de exemplu, trecerea de la latinescul 'scola' la forme modificate), cât și în vorbirea cotidiană rapidă sau în dialecte, este aplicat conștient sau accidental pentru a ușura articularea.
• afatonă — Termen tehnic specializat ce descrie o structură vocalică sau o unitate silabică lipsită de un ton muzical distinct ori nuanțat; silabă sau cuvânt care își pierde independența melodică în fluxul vorbirii. În studiile fonetice avansate sau dialectale, poate indica și pierderea accentului tonic secundar sub influența legilor de compensare ritmică ale unei limbi.
• afonic — Privitor la afonie; caracterizat prin lipsa totală sau parțială a vocii ori a sunetului articulat. În medicină, descrie o persoană care nu poate emite decât șoapte din cauza unei leziuni corporale sau psihice la nivelul laringelui. În fonetică și acustică, termenul se aplică consoanelor sau vibrațiilor care se produc fără participarea activă a corzilor vocale.
• afoniza — A priva de sunet, de ecou ori de proprietăți sonore; a transforma un sunet sonor într-unul surd prin oprirea vibrației corzilor vocale. În ingineria acustică modernă, termenul se utilizează extrem de rar pentru a descrie acțiunea de a atenua complet emisiile sonore ale unui dispozitiv sau de a izola fonic o incintă prin reducerea rezonanței.
• afonizare — Acțiunea de a afoniza și rezultatul ei; procesul de asurzire a unui sunet sau a unei consoane prin oprirea voluntară ori involuntară a vibrației corzilor vocale în timpul articulării. În ingineria audio sau acustică, termenul descrie atenuarea extremă a undelor sonore ori reducerea rezonanței unei incinte până la anularea reflexiei acustice.
• ahtiere — Variantă ortografică și fonetică mai puțin frecventă sau regională pentru substantivul ahtiare, reprezentând acțiunea de a se ahtia și rezultatul ei. Desemnează procesul de manifestare a unei lăcomii intense ori instalarea unei dorințe obsesive care subjugă voința unui individ, fiind utilizată rar în texte literare sau graiuri periferice.
• alaltăsară — Variantă fonetică regională sau arhaică a adverbului 'alaltăseară', utilizată în mod curent în graiurile din Muntenia, Oltenia și sudul Moldovei pentru a desemna intervalul de timp corespunzător serii de alaltăieri (cu două seri în urmă). Acest termen structural reflectă tendința vorbirii populare de a simplifica diftongul 'ea' în vocala simplă 'a' în anumite contexte fonetice din sudul arealului lingvistic românesc.
• albiire — Variantă grafică sau regională veche pentru procesul structural de înălbire sau decolorare; acțiunea de a face alb și rezultatul ei. Se referă în special la prelucrarea arhaică a țesăturilor de casă prin spălare repetată și expunere solară directă.
• alcoolizm — Formă grafică incorectă sau variantă fonetică regională a substantivului alcoolism (dependența cronică de alcool). Deși nu este acceptat în normele ortografice actuale (DOOM), termenul apare uneori în transcrieri colocviale, uzul său fiind strict restricționat în favoarea formei standardizate medical.
• alinire — Formă grafică sau fonetică învechită, regională sau eronată pentru termenul 'aliniere'; acțiunea de a așeza elemente în linie dreaptă ori starea care rezultă din acest proces structural. În studii etimologice sau dialectale, reprezintă o simplificare fonetică apărută în graiurile locale prin eliminarea hiatului din rădăcina verbală neologică.
• alire — Formă arhaică, regională sau variantă fonetică foarte veche asociată procesului de unire, potrivire sau lipire a unor elemente fizice ori structuri textuale; variantă documentară atestată în studiul dialectelor sau graiurilor istorice din spațiul românesc, utilizată pentru a descrie o stare de vecinătate imediată sau o aliniere rudimentară.
• aliterație — Figură de stil de nivel fonetic care constă în repetarea intenționată a aceleiași consoane sau a aceluiași grup de consoane la începutul ori în interiorul mai multor cuvinte succesive dintr-un vers, o frază sau o strofă. Acest procedeu este utilizat de autori pentru a spori muzicalitatea textului, pentru a crea efecte onomatopeice de imitare a zgomotelor naturii ori pentru a accentua o anumită stare emoțională sau un ritm interior.
• aliterativ — Care conține o aliterație, care se bazează pe aliterație sau care produce efecte sonore prin repetarea aceleiași consoane ori a aceluiași grup de consoane în cuvinte succesive; privitor la armonia consonantică a unui text. În metrica veche germanică sau anglo-saxonă, termenul descrie un tip structural de vers în care ritmul și legătura dintre emistihuri sunt determinate exclusiv de potrivirea sunetelor inițiale, și nu de rimă.
• almintrine — Variantă fonetică alterată sau regională a adverbului 'alminteri'; semnifică într-un alt mod, altfel ori de altfel. Apare extrem de rar, fiind o formă întâlnită în graiurile populare nestandardizate sau în documente vechi unde normele ortografice nu erau consolidate, păstrând neschimbată funcția sintactică de conector modal sau condițional.
• alofon — 1. În fonetică, variantă combinatorie sau pozițională a unui fonem, care reprezintă realizarea lui concretă în vorbire în funcție de contextul fonetic, fără a schimba sensul cuvântului. 2. În sociolingvistică, persoană sau comunitate dintr-un teritoriu dat care folosește ca limbă maternă o altă limbă decât cea oficială sau majoritară a regiunii respective.