#metafizica

• absidă — Nișă sau încăpere semicirculară ori poligonală, boltită, situată de obicei în partea posterioară a unei biserici creștine sau bazilici antice, în prelungirea navei principale, adăpostind altarul. În filozofia religiei și antropologia sacrului, absida nu este doar o formă geometrică, ci reprezintă simbolic 'cerul' sau dimensiunea transcendentă, un nucleu arhitectural unde valorile dogmatice și principiile morale absolute sunt revelate comunității.
• absoluitate — Formă arhaică, rară sau regională a substantivului abstract „absolutism” ori „absolutitate”, întâlnită sporadic în traducerile timpurii de texte filozofice și juridice din secolele al XVIII-lea și al XIX-lea. În plan conceptual, termenul desemna starea sau calitatea a ceea ce este suveran, necondiționat, independent de orice relație externă ori deținerea unei autorități morale și politice totale, care nu suportă nicio limitare normativă.
• absolut — 1. Adjectiv și adverb care exprimă ceva complet, desăvârșit, total, care nu depinde de nimic altceva și nu suferă nicio limitare sau condiționare. 2. Substantiv neutru (cu majusculă: Absolutul): concept metafizic fundamental care desemnează realitatea ultimă, perfectă, necondiționată și infinită, divinitatea sau fundamentul ultim al existenței. În etică, termenul definește valorile morale imuabile (cum ar fi Binele sau Adevărul) care rămân valabile indiferent de contextul istoric ori cultural.
• agnosticism — Doctrină filozofică bazată pe scepticismul epistemologic, care afirmă că absolutul, existența lui Dumnezeu sau realitatea ultimă a lucrurilor sunt din punct de vedere structural inaccesibile cunoașterii umane. Agnosticismul nu neagă în mod direct posibilitatea divinității (cum face ateismul), ci suspendă judecata, argumentând că limitările biologice și intelectuale ale omului fac imposibilă obținerea unei certitudini absolute în aceste domenii speculative.
• antifilosofic — Care se opune spiritului, metodelor sau principiilor fundamentale ale filosofiei; care respinge speculația teoretică abstractă, căutarea adevărului prin rațiune pură sau validitatea sistemelor metafizice. În sens istoric și analitic, termenul descrie atitudini rigide, dogmatice ori pur pragmatice (antifilosofia) care consideră chestionarea conceptuală a realității ca fiind inutilă, dăunătoare sau subversivă în raport cu dogmele ori științele empirice.
• antimaterialist — Care se opune materialismului ca doctrină filosofică ori ca stil de viață axat pe acumularea de bunuri tangibile; adept al idealismului, spiritualismului ori al prioritizării valorilor metafizice și morale în detrimentul celor fizice. În sens structural, descrie teorii metafizice care susțin primatul spiritului, al conștiinței sau al formelor ideale asupra substanței materiale concrete.
• antimetafizic — Care se opune metafizicii, speculațiilor abstracte transcendențiale sau sistemelor filosofice nesustenabile prin dovezi empirice; orientare teoretică ce respinge cercetarea cauzelor prime ori a realităților de dincolo de experiența sensibilă. În sens structural, caracterizează pozitivismul logic, materialismul științific și empirismul radical, curente ce limitează cunoașterea validă la datele verificabile experimental.
• antropocentrism — Concepție filozofică sau doctrină metafizică potrivit căreia omul este centrul universului, scopul suprem al creației și măsura tuturor valorilor morale, estetice și existențiale. Acest curent tinde să interpreteze toate legile cosmice și fenomenele naturale prin prisma relevanței lor pentru specia umană, fiind adesea contrastat în dezbaterile actuale cu biocentrismul sau ecocentrismul.
• Aristotel — Aristotel din Stagira (384–322 î.Hr.), unul dintre cei mai importanți filosofi și oameni de știință ai Greciei Antice, discipol al lui Platon și tutore al lui Alexandru cel Mare. Fondator al Liceului și al școlii peripatetice, opera sa enciclopedică a pus bazele logicii formale, eticii, politicii, metafizicii, retoricii și biologiei, exercitând o influență absolut uriașă asupra gândirii medievale creștine, islamice și a întregii culturi occidentale.
• Aristotele — Variantă onomastică sau formă lingvistică regională/arhaică folosită pentru a desemna pe Aristotel, unul dintre cei mai mari filozofi ai Greciei Antice, discipol al lui Platon și mentor al lui Alexandru cel Mare. Gânditor sistemic, el a fondat Liceul din Atena și a pus bazele formale ale logicii, metafizicii, eticii, politicii și biologiei, opera sa structurală influențând profund întreaga cultură occidentală și islamică medievală.
• aseitate — Concept filosofic și teologic care desemnează însușirea structurală a unei ființe (în special a Divinității) de a exista prin sine însăși, avându-și cauza sau temeiul propriei existențe în propria natură, fără a depinde de o cauză externă ori de un creator. Reprezintă independența absolută a ființei metafizice primordiale.
• aspațial — Care este independent de spațiu, care nu ocupă un spațiu, nu are dimensiuni fizice sau se situează în afara conceptului geometric de întindere spațială; abstract, imaterial ori spiritual. În context filosofic, descrie entități metafizice sau stări de conștiință pură care nu pot fi măsurate sau localizate tridimensional.
• atemporalitate — Trăsătura sau calitatea de a fi atemporal; existență plasată în afara timpului, independentă de scurgerea cronologică sau de determinările temporale. În filozofie și artă, reprezintă o dimensiune a eternității sau a universalității, în care valorile, conceptele sau creațiile își păstrează valabilitatea și esența neschimbate, nefiind afectate de trecerea veacurilor sau de contextul istoric.
• atotputințe — Formă de plural rar utilizată sau neologism abstract ce desemnează totalitatea capacităților, posibilităților ori forțelor latente absolute de acțiune și manifestare dintr-un sistem cosmic sau spiritual; ansamblul pârghiilor omnipotenței. În filozofia speculativă modernă, termenul este utilizat pentru a descrie dimensiunile multiple prin care o voință absolută își poate pune în aplicare decretele în realitatea materială.
• autoîntemeiere — Actul sau procesul prin care un sistem conceptual, o doctrină filozofică, o știință sau propria conștiință își stabilește singură propriile fundamente, principii prime sau legitimitate, fără a recurge la justificări exterioare sau la postulate prestabilite. În idealismul transcendental și în metafizica modernă, termenul descrie autonomia absolută a gândirii sau a Subjectului (ca în cazul Cogito-ului cartezian sau al Eului fichtean) care își este propria cauză și propriul temei de validitate formală.