#scris

• Abanul — Termen arhaic extrem de rar, atestat în vechi scrieri apocrife balcanice sau manuscrise de leacuri, desemnând personificarea simbolică sau demonică a unei afecțiuni febrile acute ori a unui spasm muscular sever. În medicina populară medievală, bolile erau deseori numite cu nume proprii stranii (cum e Abanul) pentru a facilita ritualurile de exorcizare medicală și descântecele destinate alungării durerii.
• Abgar — Numele purtat de mai mulți regi din Edessa (Siria istorică), dintre care cel mai faimos în etnomedicina creștină românească este Abgar al V-lea Ukhama. Potrivit legendelor apocrife inserate în vechile cărți populare de leac, acesta suferea de lepră și s-a vindecat primind o scrisoare și o pânză cu chipul lui Iisus (Mandylion). Scrisoarea lui Abgar a circulat secole la rând în satele românești ca un talisman sacru (epistolie), fiind purtată la gât de bolnavi pentru a alunga ciuma, epilepsia, frigurile sau nașterile grele.
• acatagrafie — Afecțiune neuropsihologică caracterizată prin incapacitatea patologică a unui individ de a scrie propoziții sau texte corecte din punct de vedere sintactic, structural și gramatical, deși abilitatea de a copia texte, de a ortografia cuvinte izolate și funcția motorie a mâinii rămân neafectate. Reprezintă echivalentul grafic al acatafaziei, fiind determinată de disfuncții la nivelul zonelor corticale superioare responsabile de organizarea simbolică a limbajului scris.
• acutumanță — Formă juridică și socială veche ce desemnează un obicei al pământului, o cutumă tradițională, o normă nescrisă sau o obișnuință cu valoare de lege într-o comunitate istorică; variantă structurală înrudită cu termenul 'acotomanță' sau 'cutumă'. Acest cuvânt reflectă organizarea juridică arhaică din Principatele Române, unde deciziile administrative se bazau pe tradițiile locale statornicite în timp.
• adat — Termen utilizat în antropologia juridică și în istoria religiilor pentru a desemna ansamblul de legi cutumiare, obiceiuri tradiționale și norme nescrise care reglementează viața socială, familială și administrativă a comunităților musulmane (în special în Asia de Sud-Est, precum Indonezia și Malaezia). Acest sistem juridic tradițional coexistă adesea în mod structural cu legea islamică (Șaria) și cu legislația statală modernă.
• adnota — A însemna, a nota sau a adăuga note, observații, comentarii, explicații ori glose pe marginea unui text, a unui document, manuscris sau a unei cărți; a insera elemente explicative menite să faciliteze înțelegerea profundă ori interpretarea critică a unei opere literare sau științifice. În sens modern, se aplică și prelucrării seturilor de date pentru inteligența artificială.
• adnotare — Acțiunea de a adnota și rezultatul ei; însemnare, notă, observație sau comentariu explicativ scris pe marginea unui text ori la subsolul unei pagini pentru a clarifica, completa sau interpreta o informație. Reprezintă un instrument filologic și didactic esențial în studiul critic al documentelor sau în organizarea structurală a materialelor de studiu.
• adnotație — Notă, însemnare explicativă, glosă sau scurt comentariu critic scris pe marginea unui text, manuscris ori document istoric pentru a clarifica un termen, un pasaj sau contextul operei; rezultatul acțiunii de a adnota. În lingvistica computațională, desemnează o etichetă structurală atașată unei unități de text pentru a-i atribui un sens formal.
• adnotațiune — Formă învechită, juridică și livrescă a cuvântului 'adnotație'; însemnare, notă marginală sau scurt comentariu explicativ adăugat pe marginea unui text ori document oficial. Această variantă păstrează sufixul etimologic latin de tip cult, fiind întâlnită în manuscrisele de secol XIX și în reeditările scrierilor cronicarilor sau ale scriitorilor clasici români.
• adresantă — Femeie sau persoană juridică cu denumire feminină care expediază o scrisoare, o cerere formală ori o notificare scrisă; expeditoare. Termenul definește ipostaza feminină a emițătorului într-un act de comunicare, fiind utilizat în corespondența administrativă, în procesele juridice sau în analizele textuale stilistice pentru a indica sursa de proveniență a mesajului.
• adresărui — A trimite o adresă oficială, o scrisoare sau o urare scrisă unei autorități ori unei persoane de rang înalt; a îndrepta sau a expedia un act către o anumită destinație administrativă. În textele juridice vechi și în cancelariile domnești din secolele trecute, termenul descria procesul formal prin care o jalbă, o petiție sau o carte domnească era înregistrată, atribuită și trimisă spre rezolvare unui dregător ori unei instanțe teritoriale specifice.
• adresată — Formă de feminin a adjectivului sau participiului 'adresat', utilizată pentru a descrie o cerere, o scrisoare, o notificare ori o comunicare de gen feminin care a fost expediată sau îndreptată în mod formal ori voluntar către un anumit primitor. Se spune și despre o remarcă ori o întrebare orientată spre o persoană sau o instituție.
• aerogramă — Scrisoare specială din hârtie subțire, pliată și lipită sub formă de plic, destinată exclusiv expedierii prin poșta aeriană internațională, având marca poștală imprimată direct pe suprafața sa; în meteorologie, diagramă grafică sau monogramă utilizată pentru înregistrarea și analiza variațiilor termodinamice ale atmosferei în raport cu altitudinea.
• afiștat — Formă grafică arhaică sau regională rară întâlnită în manuscrise administrative și juridice timpurii, reprezentând o variantă alterată fonetic a cuvântului 'afișat' sau a unui termen înrudit cu înscrisurile oficiale expuse public. În lexiconul istoric românesc, reflectă stadiile de tranziție ale preluării și adaptării grafice a conceptelor legate de publicarea ordonanțelor domnești în târgurile medievale.
• aflătoriu — Variantă grafică și fonetică veche a cuvântului „aflător”, utilizată în textele românești din secolele al XVIII-lea și al XIX-lea. Păstrează desinența arhaică în „-iu” și îndeplinește aceleași funcții: fie indică starea sau locul în care se găsește un element, fie indică ipostaza de inventator sau autor original.
• agarinean — Variantă ortografică și fonetică veche pentru termenul agarean; folosit istoric în manuscrisele bisericești și cronicile românești medievale pentru a-i desemna pe musulmani, arabi sau turci, priviți ca descendenți structurali ai Agarei. Ca adjectiv, descrie elementele politice, culturale ori religioase ale lumii islamice medievale, reflectând mentalitatea și terminologia hagiografică de epocă din spațiul balcanic.
• agorie — Formă arhaică sau regională rară, întâlnită izolat în documente vechi sau manuscrise bisericești, utilizată ca o variantă fonetică sau o corupere locală a substantivului agonie (lupta cu moartea) ori, în mod complet distinct, legată semantic de rădăcinile slave ce fac referire la o stare de jale, tristețe profundă sau neputință.
• agrafie — Tulburare neuropsihologică severă caracterizată prin pierderea parțială sau totală a capacității de a exprima ideile prin scris, survenită în urma unei leziuni cerebrale dobândite la nivelul emisferei dominante, în absența unor paralizii motorii ale mâinii sau a unor deficiențe intelectuale globale. Această afecțiune alterează structural mecanismele corticale de codificare grafică a limbajului, putând să apară izolat sau asociată cu afazia ori alexia.
• alalagmosi — Formă arhaică și rară, utilizată ca variantă substantivală feminină pentru acțiunea de a scoate strigăte de bucurie sau pentru starea de aclamație sacră în cadrul slujbelor religioase vechi; procesul structural de manifestare sonoră a credinței prin exclamații ritmice. Termenul reprezintă o adaptare morfologică specifică manuscriselor timpurii, având rolul de a traduce concepte teologice legate de slăvirea extatică.
• alaltăieri-noapte — În noaptea dinaintea nopții trecute; perioada nocturnă care a urmat după ziua de alaltăieri sau care a precedat ziua de ieri. Această structură lexicală compusă delimitează cu precizie o unitate de timp nocturnă pe axa temporală a trecutului recent, fiind indispensabilă în relatările detaliate ale unor fapte sau evenimente care au necesitat monitorizare pe timp de noapte.