#anorganic

• abiogen — Însușire care desemnează un proces, o substanță sau un element format ori produs în absența activității organismelor vii, prin fenomene pur fizice sau chimice desfășurate în mediul neînsuflețit.
• abiogeneză — Teorie științifică și evoluționistă care susține că primele organisme vii de pe Pământ au luat naștere în mod spontan din materie neînsuflețită, anorganică sau minerală, prin procese chimice și fizice treptate desfășurate de-a lungul erorilor geologice.
• actiniu — Element chimic metalic, radioactiv, de culoare alb-argintie, cu numărul atomic 89 și simbolul Ac, care deschide seria actinidelor în tabelul periodic. Descoperit în 1899 de André-Louis Debierne, actiniul este un element extrem de rar în scoarța terestră, găsindu-se în cantități infime în minereurile de uraniu. Structural, acesta cristalizează în sistem cubic cu fețe centrate, este foarte reactiv și emite o radiație albăstruie intensă în întuneric din cauza ionizării aerului înconjurător.
• amidură — Compus chimic anorganic derivat din amoniac prin înlocuirea unui atom de hidrogen cu un atom de metal (de regulă alcalin sau alcalino-pământos), conținând anionul structural NH2-. Amidurile metalice, precum amidura de sodiu (NaNH2), sunt recunoscute ca baze extrem de puternice și agenți de nucleofilizare nucleofilă severă, fiind utilizate pe scară largă în sinteza organică industrială pentru reacții de deparalizare, alchilare și formarea de noi legături carbon-carbon.
• amoniat — Compus chimic cristalin sau solvat complex care conține amoniac legat ca ligand sau ca molecule de incluziune în rețeaua sa cristalină, similar hidraților pentru apă. În sens adjectival, descrie un ion sau o moleculă dizolvată care s-a asociat strâns cu moleculele de solvent amoniac în urma procesului de amoniere (solvatare în amoniac lichid).
• anorganic — Care nu posedă o structură vitală sau organică, aparținând materiei inerte, minerale; care nu provine din regnul animal ori vegetal și nu conține legături carbon-hidrogen specifice compușilor vieții. În chimie, termenul definește ramura structurală ce studiază proprietățile, sinteza și comportamentul tuturor elementelor chimice și al compușilor lor, cu excepția marii majorități a combinațiilor carbonului.
• anorganician — Specialist, cercetător sau chimist de sex masculin care își desfășoară activitatea profesională în domeniul chimiei anorganice. Activitatea sa structurală și de cercetare se concentrează pe studiul elementelor din tabelul periodic, sinteza materialelor noi, a catalizatorilor, a semiconductorilor și a compușilor minerali sau coordonativi care nu conțin legături specifice chimiei carbonului.
• anorganiciană — Femeie specialist, cercetător sau chimist care își desfășoară activitatea profesională în domeniul chimiei anorganice. Ca adjectiv, termenul se acordă cu substantive la genul feminin, definind o abordare științifică ori o școală de gândire structurală axată pe proprietățile, reacțiile și sinteza elementelor și a compușilor minerali, metalici sau non-carbonici.
• anorganicitate — Starea, calitatea sau proprietatea structurală a ceea ce este anorganic, inert sau lipsit de viață; absență totală a organizării biologice, a funcțiilor metabolice vitale și a legăturilor chimice pe bază de carbon-hidrogen specifice organismelor vii. În sens filozofic și conceptual, termenul desemnează regnul mineral și materia brută, definind legile fizico-chimice rigide care guvernează universul neanimat.
• antimoniat — Sare a acidului antimonic, obținută prin combinarea chimică a oxidului de antimoniu pentavalent cu o bază sau un oxid metalic; compus chimic structural în care stibiul acționează cu valența maximă. Ca adjectiv, descrie o substanță sau un mineral care a fost tratat ori conține în rețeaua sa cristalină un astfel de compus anionic.
• antimonică — Forma de feminin singular pentru adjectivul antimonic; care conține antimoniu (stibiu) aflat în starea sa de valență maximă pentavalentă (+5) sau se referă la compușii rezultați din combinarea acidului ori oxidului superior de stibiu. În sens structural, determină o substanță, o sare sau o soluție stabilă utilizată industrial ca ignifugant, opacizant ori catalizator.
• antimonil — Radical chimic monovalent compus dintr-un atom de antimoniu și un atom de oxigen (SbO), în care stibiul acționează cu valența trivalentă; grup funcțional ce intră structural în compoziția unor săruri complexe, cum este tartratul de stibiu și potasiu (tartrul emetic). În sens industrial și farmaceutic, compușii săi au fost utilizați istoric ca emetice sau mordanți în vopsitorie.
• antimoniură — Compus chimic binar format prin combinarea antimoniului cu un metal sau cu un element mai electropozitiv, în care stibiul acționează cu starea de oxidare negativă (-3); în sens structural și tehnologic, multe antimoniuri (cum este antimoniura de indiu sau de galiu) posedă proprietăți speciale de semiconductori, fiind utilizate în fabricarea detectorilor de infraroșu și a diodelor laser.
• argon — Element chimic cu numărul atomic 18 și simbolul Ar, reprezentând un gaz nobil (rar), incolor, inodor și insipid, care constituie aproximativ 0,93% din atmosfera terestră. În sens structural, argonul are un înveliș electronic complet delocalizat și stabil (octet), ceea ce îi conferă o inerție chimică remarcabilă; este utilizat masiv în industrie ca atmosferă protectoare pentru sudura cu arc electric, fabricarea componentelor electronice și umplerea becurilor cu incandescență.
• arsen — Element chimic cu numărul atomic 33 și simbolul As, situat în grupa a XV-a a tabelului periodic, clasificat drept metaloid cu proprietăți intermediare între metale și nemetale. Se prezintă sub mai multe forme alotropice (cel mai stabil fiind cel cenușiu, cu luciu metalic), este un semiconductor utilizat în microelectronică și optoelectronică și, sub formă de compuși, este recunoscut istoric ca un toxic celular extrem de periculos, având utilizări industriale severe.
• arsenic — Denumire uzuală acordată trioxidului de arsen sau elementului arsen în sine, recunoscut ca un compus mineral anorganic cristalin de o toxicitate extremă, folosit în istorie ca otravă puternică, dar și în doze infime în procese medicale sau metalurgice. Când este utilizat ca adjectiv, descrie o substanță sau un acid derivat direct din arsen, capabil să formeze săruri numite arsenați.
• arsenifer — Care conține sau poartă arsen în compoziția sa structurală; se spune despre minereuri, roci, straturi geologice sau ape subterane în care arsenul este prezent ca un component chimic stabil ori ca o impuritate metalică semnificativă. Identificarea zăcămintelor arsenifere este crucială în geologia economică și în evaluarea riscurilor ecologice, deoarece prelucrarea acestor materiale poate elibera substanțe toxice în mediul înconjurător.
• arsenios — Se spune despre un acid sau un compus chimic în care arsenul are o valență inferioară (de obicei starea de oxidare +3), cum este acidul arsenios (H3AsO3). În nomenclatura chimică clasică, acest adjectiv diferențiază compușii trivalenți ai arsenului de cei pentavaliți (numiți arsenici), indicând proprietăți fizico-chimice distincte, o solubilitate specifică și un profil toxicologic diferit în reacțiile cu substanțele organice.
• arsină — Compus chimic anorganic gazos, extrem de toxic și inflamabil, format din arsenic și hidrogen, având formula moleculară AsH3. Acest gaz incolor, cu un miros neplăcut asemănător cu cel de usturoi, este utilizat în industria semiconductorilor pentru doparea siliciului, însă reprezintă un pericol major de otrăvire prin distrugerea masivă a globulelor roșii în caz de inhalare.
• astatiniu — Denumire alternativă, sinonimă și tolerată în comunitatea științifică pentru elementul chimic 'astatin'; urmează tiparul terminologic clasic al metalelor și metaloizilor (cu sufixul '-ium'), fiind utilizată uneori în manualele școlare sau în traduceri tehnice mai vechi pentru a desemna elementul cu numărul atomic 85.