#axila

• acantod — Reprezentant fosil al clasei Acanthodii, un grup extinct de pești străvechignatostomi (cu maxilare), considerați printre primii vertebrate cu această trăsătură anatomică, care au populat apele planetei din Silurian până în Permian. Numiți popular și „rechini ghimpoși”, acești pești primitivi de talie mică se caracterizau printr-un schelet parțial cartilaginos și, în mod definitoriu, prin prezența unor spini rigizi, osoși și proeminenți situat la marginea anterioară a fiecărei înotătoare, având rol de susținere structurală și protecție împotriva prădătorilor.
• acantodii — Clasă extinctă de pești osoși timpurii (Acanthodii) din era Paleozoică, considerați primele vertebrate cu maxilare mobile din registrul fosil. Organismele se individualizau prin dimensiuni în general modeste, corp fusiform protejat de solzi rombici duri și prin prezența caracteristică a unor spini osoși lungi și rigizi situați la baza înotătoarelor perechi și neperechi. Datorită aspectului lor intermediar, care îmbină caractere anatomice de la rechini și de la peștii osoși moderni, sunt numiți în literatura de specialitate „rechini ghimpoși”.
• acrodont — Despre animale sau danturi; care are dinții fixați direct pe marginea liberă, superioară sau creasta oaselor maxilare, fără a fi implantați în alveole dentare (cum este cazul la reptilele din familia Agamidae, cameleoni sau la unele specii de pești). Ca substantiv, termenul desemnează un organism care posedă acest tipar structural de dentiție primitivă și sudată.
• agnatostom — Organism sau animal marin caracterizat structural prin absența totală ori atrofierea completă a maxilarelor, având o deschidere bucală simplă sau circulară adapted pentru fixare ori aspirație. În taxonomia zoologică arhaică, termenul descria specii primitive de nevertebrate sau pești agnați care nu posedau o structură osoasă maxilară dezvoltată.
• alotriodonție — Anomalie dentară congenitală sau stare patologică structurală caracterizată prin prezența sau dezvoltarea unor dinți în poziții complet aberante, atipice ori în afara arcadelor alveolare normale (cum ar fi în interiorul sinusului maxilar, pe palat sau în fosele nazale); de asemenea, poate defini grefarea sau transplantarea unui dinte străin (heterolog). Acest fenomen clinic necesită adesea intervenții chirurgicale ortodontice complexe pentru a preveni distrugerea structurilor osoase învecinate.
• alveolectomie — Intervenție chirurgicală stomatologică constând în rezecția parțială sau totală a marginilor osoase ale unei alveole dentare ori a unei porțiuni din creasta alveolară a maxilarului. Această procedură structurală se execută de obicei după extracții laborioase sau în scop preprotetic, pentru a netezi osul și a facilita aplicarea ulterioară a unei proteze dentare.
• alveolon — Termen anatomic sau paleontologic rar utilizat pentru a desemna unitatea structurală elementară, functională sau geometrică a unui sistem alveolar sau a unui os maxilar prevăzut cu cavități dentare; punct antropometric sau structural de referință corelat cu marginea anterioară a procesului alveolar.
• alveolotomie — Intervenție chirurgicală stomatologică ce constă în incizarea, deschiderea sau secționarea peretelui osos al unei alveole dentare. Această procedură structurală este executată pentru a facilita extracția unei rădăcini dentare fracturate sau incluse, pentru a permite drenajul unui abces intraosos ori pentru a obține acces direct la un focar de infecție apicală.
• ameloblastom — O tumoră benignă, dar local invazivă și agresivă, de origine odontogenă, care se dezvoltă cel mai frecvent la nivelul mandibulei sau al maxilarului din celulele epiteliului adamantin (ameloblasti). Deși nu metastazează în mod obișnuit, are o rată mare de recurență locală dacă nu este extirpată complet prin rezecție chirurgicală radicală, determinând distrucția osului înconjurător și deformări faciale.
• anizognat — Care are maxilarele inegale ca lățime, formă sau structură anatomică; caracteristic animalelor vertebrate la care maxilarul superior este mai lat decât cel inferior ori invers, împiedicând ocluzia perfectă a dinților în plan vertical. Acest fenomen structural este comun la multe mamifere ierbivore (cum ar fi ecvideele și rumegătoarele), reprezentând o adaptare evolutivă ce facilitează mișcările laterale de frecare necesare pentru mărunțirea eficientă a fibrelor vegetale dure.
• antral — Care aparține unui antrum sau care se referă la o cavitate anatomică închisă; cel mai frecvent termenul descrie regiunea inferioară a stomacului (antrul piloric) sau sinusul maxilar (antrul lui Highmore). În gastroenterologie, definește structurile sau procesele patologice localizate strict la nivelul porțiunii gastrice distale care precede canalul piloric.
• antroscop — Instrument medical endoscopic, rigid sau flexibil, prevăzut cu un sistem optic de iluminare și vizualizare lenticulară, utilizat pentru examinarea clinică directă și diagnosticarea cavităților anatomice, în special a sinusului maxilar (antrul Highmore); dispozitiv optic de precizie introdus prin meatul nazal pentru investigarea stării mucoasei sinusale.
• antrostomie — Intervenție chirurgicală care constă în deschiderea unei breșe permanente sau temporare într-o cavitate naturală a corpului, în special în sinusul maxilar (antrul Highmore), prin peretele nazal, cu scopul de a asigura un drenaj continuu și o ventilație eficientă a secrețiilor patologice.
• antru — Cavitate anatomică naturală, situată în interiorul unui os sau al unui organ cavitar; termen utilizat cel mai frecvent pentru a desemna porțiunea inferioară a stomacului (antrul piloric), sinusul maxilar (antrul Highmore) sau cavitatea din osul temporal (antrul mastoidian), având rol esențial în depozitare, secreție sau drenaj fluid.
• apocrin — Referitor la un tip de glande exocrine ale căror celule secretoare își pierd o parte din citoplasma apicală în timpul eliminării produsului biologic; caracteristic secreției în care substanța este eliberată împreună cu fragmente celulare. În anatomia umană, termenul se aplică în special anumitor glande sudoripare mari din axile sau regiunea inghinală, care devin active la pubertate.
• axilă — Zonă anatomică reprezentată popular de subraț sau subsuoară, formată structural ca o cavitate (fosă) la joncțiunea dintre braț și torace, bogată în ganglioni limfatici, vase de sânge și glande sudoripare. În botanică, reprezintă unghiul intern sau 'subsuoara' formată în punctul de inserție al unui pețiol, frunză ori ramură pe tulpina principală a unei plante.
• axilar — Care aparține axilei (subrațului), situat în zona axilei sau care se referă la aceasta. În anatomia umană, descrie structuri vasculare, nervoase ori ganglionare localizate profund în fosa axilară, în timp ce în botanică se referă la muguri, flori sau ramificații care iau naștere delicat din unghiul format de pețiolul unei frunze cu tulpina principală.
• axili — Termen de specialitate rar utilizat pentru a descrie elemente structurale, perișori, solzi sau lăstari secundari dispuși grupat în axila frunzelor ori la încheietura nervurilor principale ale plantelor. În entomologie, poate desemna piese sclerotizate microscopice (axilare) care asigură articulația și plierea delicată a aripilor la baza toracelui insectelor, garantând un echilibru perfect în timpul zborului.
• axiliflor — Care are flori dispuse în axila frunzelor, adică la subsuoara pețiolului în punctul de inserție pe tulpină. Această trăsătură morfologică descrie plantele ale căror inflorescențe nu sunt terminale, ci cresc delicat de-a lungul axului principal, optimizând expunerea structurală la polenizatori și protejând mugurii florali împotriva intemperiilor.