#bacter

• abacterian — Termen medical folosit pentru a descrie un mediu, un produs biologic (urină, lichid cefalorahidian) sau un proces inflamator în care nu se constată prezența niciunei bacterii. O inflamație abacteriană (cum ar fi cistita sau prostatita abacteriană) produce simptome similare unei infecții, dar este declanșată de factori chimici, imunitari, traumatici sau de virusuri, culturile microbiene de laborator rămânând negative.
• abacteriemic — Termen medical care descrie starea unui organism sau a sângelui circulant în care nu se găsesc bacterii viabile. Se utilizează clinic pentru a confirma absența unei infecții sistemice diseminate prin torentul sangvin sau pentru a descrie faza de remisiune completă a unui pacient tratat cu succes pentru bacteriemie, unde hemoculturile repetate devin negative.
• abcedare — Procesul patologic de formare a unui abces; transformarea unei inflamații acute sau a unui infiltrat inflamator difuz (cum ar fi o celulită sau o flegmon) într-o colecție purulentă bine delimitată, însoțită de necroză tisulară de lichefiere.
• abces — O colecție localizată de puroi, bine delimitată de o membrană piogenă neoformată, apărută ca urmare a distrucției tisulare și necrozei de lichefiere provocate de o infecție acută, cel mai frecvent de natură bacteriană (stafilococi, streptococi). Clinic se manifestă prin semnele curente ale inflamației: durere pulsatilă, tumefacție, căldură locală, roșeață și fluctuență.
• absces — (Medicină) Acumulare delimitată de puroi într-un țesut sau organ, formată în urma unui proces inflamator acut, provocat de obicei de o infecție bacteriană locală.
• acropostită — Proces patologic inflamator, acut sau cronic, localizat strict la nivelul prepuțului (învelișul cutanat distal al penisului). Această afecțiune urologică structurală este provocată cel mai adesea de infecții bacteriene, fungice (cum ar fi candidoza) ori virale, igienă locală deficitară, iritații chimice sau traumatisme mecanice, manifestându-se clinic prin edem pronunțat, eritem (roșeață), dureri intense, prurit și secreții anormale, fiind strâns corelată sau coexistând frecvent cu balanita (inflamația glandului), formând tabloul clinic cunoscut ca balanopostită.
• actinofag — Virus bacterian (bacteriofag) specializat structural în infectarea și distrugerea bacteriilor din ordinul Actinomycetales (actinomicete). Acești viruși joacă un rol ecologic și industrial esențial, fiind utilizați în cercetarea genetică sau în controlul infecțiilor bacteriene, dar pot reprezenta și un pericol structural în industria biotehnologică dacă periclitează culturile bacteriene folosite pentru producția de antibiotice.
• actinomicet — Bacterie gram-pozitivă, preponderent aerobă, aparținând ordinului Actinomycetales. Deși din punct de vedere evolutiv și structural sunt procariote (bacterii), aceste organisme prezintă o morfologie unică, formând filamente ramificate lungi care imită miceliul ciupercilor. Sunt extrem de răspândite în sol, având o importanță ecologică crucială în descompunerea materiei organice și o valoare industrială uriașă, fiind principala sursă naturală pentru producția de antibiotice (cum ar fi streptomicina).
• actinomicetă — Formă feminină uzuală pentru substantivul 'actinomicet'; bacterie gram-pozitivă, preponderent aerobă, ce prezintă o rețea structurală de filamente ramificate subțiri care simulează aspectul unui miceliu fungic. Trăind în principal ca saprofit în sol, o actinomicetă este responsabilă pentru sinteza multor compuși bioactivi importanți, remarcându-se prin producția de geosmină (substanța ce oferă mirosul pământului după ploaie) și prin sintetizarea majorității antibioticelor utilizate în medicina modernă.
• actinomicetale — Denumire românească pentru ordinul taxonomic Actinomycetales, care grupează bacterii gram-pozitive cu un conținut ridicat de guazină și citozină în ADN, caracterizate structural prin capacitatea de a forma filamente ramificate asemănătoare hifelor fungice. Aceste microorganisme joacă un rol ecologic major în descompunerea materiei organice complexe din sol și sunt esențiale în biotehnologie, constituind principala sursă naturală de metaboliți secundari cu rol antibiotic, antifungic și imunosupresor.
• adelfotaxie — Fenomen biologic sau citologic constând în atracția reciprocă, mișcarea direcționată și tendința de aliniere ori grupare structurală a celulelor sau organismelor unicelulare de aceeași specie ori cu caracteristici genetice similare. Acest mecanism celular joacă un rol important în fazele incipiente de organizare a coloniilor bacteriene ori în procesele de morfogeneză tisulară.
• aerobacter — Gen de bacterii gram-negative, în formă de bastonaș, mobile sau immobile, aerobe sau facultativ anaerobe, care se găsesc frecvent în sol, apă, produse lactate și în tubul digestiv al omului și animalelor. Aceste microorganisme au capacitatea de a fermenta glucoza și lactoza cu producerea unei cantități mari de gaze și acizi, fiind implicate uneori în infecții oportuniste ale tractului urinar sau respirator în medii clinice.
• aerobiologie — Ramură interdisciplinară a biologiei care se ocupă cu studiul organismelor vii și al particulelor de origine biologică (cum ar fi bacteriile, ciupercile, polenul, sporii, chisturile și virusurile) transportate pasiv prin aer, precum și cu analiza mișcării, supraviețuirii și impactului lor asupra mediului și sănătății umane.
• aerobioscop — Aparat de laborator utilizat pentru recoltarea, filtrarea și determinarea numărului de microorganisme (bacterii, spori de fungi) prezente într-un volum determinat de aer. Acest dispozitiv funcționează prin barbotarea aerului într-un lichid steril sau prin impactul particulelor pe un mediu de cultură solid, fiind esențial în controlul igienei aerului din spitale, laboratoare și industrii farmaceutice.
• aerobiu — Ca substantiv, desemnează orice organism (în special un microorganism, cum ar fi o bacterie sau o ciupercă) care are nevoie de oxigen molecular liber pentru a trăi și a se dezvolta. Ca adjectiv, reprezintă o variantă lingvistică mai puțin frecventă pentru termenul 'aerob', descriind fenomene, medii sau ființe adaptate la prezența aerului.
• aerogen — Care produce, generează sau eliberează gaze ori aer în cursul unei reacții chimice sau biochimice (de exemplu, bacterii aerogene care produc fermentație gazoasă). De asemenea, în epidemiologie și medicină, descrie o modalitate de transmitere sau de răspândire a unor agenți patogeni prin intermediul aerului sau sub formă de aerosoli.
• aerogeneză — Proces biologic, chimic sau patologic de formare, producere și eliberare de gaze sau aer; în microbiologie, se referă specific la capacitatea unor bacterii anaerobe sau facultative de a genera gaze (cum sunt dioxidul de carbon sau hidrogenul) în urma metabolizării și fermentării carbohidraților.
• aerotactism — Formă specifică de tactism sau reacție de orientare și deplasare direcționată a microorganismelor mobile (bacterii, protozoare) declanșată de prezența, gradul de concentrație sau variația presiunii parțiale a oxigenului ori a altor gaze în mediul lor de viață. Acest fenomen structural ghidează bacteriile aerobe către zonele bogate în oxigen și pe cele anaerobe departe de acestea.
• aerotaxie — Formă specifică de taxie întâlnită la microorganismele mobile, ce constă în mișcarea reflexă de orientare și deplasare spre sau dinspre o sursă de oxigen ori alte gaze. Acest mecanism biologic structural guvernează atracția bacteriilor aerobe către zonele cu concentrație optimă de aer și respingerea bacteriilor strict anaerobe de către mediile oxigenate.
• alexină — Termen istoric utilizat în imunologia timpurie, introdus de Hans Buchner și popularizat de Jules Bordet, pentru a desemna sistemul de complement; o substanță proteică termolabilă, prezentă în serul sangvin normal, capabilă să distrugă bacterii și alte celule străine în cooperare cu anticorpii specifici (sensibilizatori). În biochimia modernă, acțiunea sa este studiată ca parte integrantă a răspunsului imun înnăscut nespecific de liză celulară.