#biologie

• abacteriemic — Termen medical care descrie starea unui organism sau a sângelui circulant în care nu se găsesc bacterii viabile. Se utilizează clinic pentru a confirma absența unei infecții sistemice diseminate prin torentul sangvin sau pentru a descrie faza de remisiune completă a unui pacient tratat cu succes pentru bacteriemie, unde hemoculturile repetate devin negative.
• aberativ — Care prezintă caracterul unei aberații; generator de devieri, anomalii sau deformări în raport cu o normă biologică, fizică sau logică. În optică, termenul descrie un mediu refractant sau o lentilă care introduce distorsiuni de fază sau de sfericitate în fasciculul luminos. În biologie, se referă la factori sau procese mutageni care determină modificări structurale anormale la nivelul materialului genetic.
• Aberdeen — Oraș de coastă major din nord-estul Scoției, cu relevanță profundă în istoria epidemiologiei, științelor medicale și cercetării nutriționale globale. Găzduiește renumita Universitate din Aberdeen (fondată în 1495) și Institutul Rowett, locuri unde s-au realizat descoperiri fundamentale în controlul infecțiilor (precum studiile pionierat ale lui Alexander Ogston asupra stafilococilor) și politici de nutriție publică aplicate la nivel internațional.
• abio — Element prim de compunere savantă (prefixoid) care intră în structura unor neologisme din domeniul biologiei, ecologiei sau chimiei pentru a exprima lipsa vieții, absența organismelor vii sau referirea la mediul neînsuflețit.
• abiogeneză — Teorie științifică și evoluționistă care susține că primele organisme vii de pe Pământ au luat naștere în mod spontan din materie neînsuflețită, anorganică sau minerală, prin procese chimice și fizice treptate desfășurate de-a lungul erorilor geologice.
• abiogenie — Termen științific utilizat uneori ca sinonim pentru abiogeneză, desemnând studiul sau procesul ipotetic de generare a organismelor vii din materie anorganică sau neînsuflețită. În terminologia mai veche, definea faza inițială a evoluției planetare în care s-au format compușii organici complecși fără participarea directă a vieții.
• abiologie — Domeniu teoretic sau ramură de studiu care se ocupă cu cercetarea structurilor, fenomenelor și factorilor din natură care nu prezintă viață sau caracteristici biologice, analizând interacțiunea dintre mediul neînsuflețit (anorganic) și cel viu.
• abioseston — Componentă neînsuflețită sau anorganică a sestonului, formată din particule minerale inerte, resturi detritice sau fragmente de rocă aflate în suspensie în masa apei unui bazin acvatic (lac, râu sau mare).
• abiotrofic — Însușire care se referă la abiotrofie; caracterizat printr-o pierdere treptată a vitalității, o degenerare progresivă sau o incapacitate de nutriție și dezvoltare normală a unor celule, țesuturi ori organe, cauzată de factori intrinseci sau genetici, în absența unei cauze externe evidente.
• abiotrofie — Fenomen biologic sau stare caracterizată prin pierderea treptată a vitalității, diminuarea rezistenței fiziologice și degenerarea progresivă a unor celule, țesuturi ori organe. Acest proces de degradare timpurie sau declin funcțional este determinat de factori interni, constituționali sau genetici, manifestându-se în absența unor agresiuni exterioare evidente.
• abioză — Termen științific care desemnează absența totală a vieții sau starea unui mediu în care existența organismelor vii este complet imposibilă din cauza lipsei factorilor abiotici esențiali sau a prezenței unor condiții fizico-chimice extreme. De asemenea, poate descrie suspendarea temporară a manifestărilor vitale ale unui organism (stare de viață latentă).