#bone

• apofizită — Afecțiune inflamatorie sau degenerativă dureroasă a cartilajului de creștere localizat la nivelul unei apofize osoase, provocată de microtraumatisme repetate ori de tracțiunea excesivă exercitată de un tendon; osteocondroză apofizară. Apare frecvent în perioada de creștere rapidă la copii și adolescenți activi, exemple clasice fiind bolile Osgood-Schlatter la genunchi sau Sever la călcâi.
• aponevrozită — Afecțiune inflamatorie sau degenerativă dureroasă a unei aponevroze, provocată de solicitări mecanice excesive, microtraumatisme repetate ori tulburări posturale; sinonim cu aponeurositis. Se manifestă frecvent la nivelul tălpii ca aponevroză plantară (fasciită plantară), cauzând dureri acute la mers și rigiditate localizată.
• arșic — Os mic de la încheietura picioarelor din spate ale animalelor cornute (în special ovine sau caprine), numit anatomic talus sau astragal; în trecut, acest os era curățat și folosit de copii ca piesă principală în cadrul unui popular joc de dexteritate pe ulițele satelor românești.
• arșică — Os mic, scurt și dur de la încheietura picioarelor din spate ale animalelor cornute mici (astragal), folosit în trecut de copii și adulți ca piesă de bază într-un joc tradițional de noroc și îndemânare ce îi poartă numele. Fiecare dintre cele patru fețe lungi ale osului are o denumire și o valoare de punctaj specifică (precum seci, fante, rege sau ienicer), iar scopul jocului este aruncarea și răsturnarea pieselor conform unor reguli stabilite popular.
• arșicar — Persoană care se joacă cu arșicele, un meșteșugar care colectează, prelucrează sau vinde aceste mici oase de la încheietura picioarelor de ovine ori caprine, sau, în sens extins, un jucător foarte dibaci și pasionat de acest joc arhaic de noroc și îndemânare. În comunitățile rurale din trecut, arșicarul era adesea cel care cunoștea cel mai bine regulile complexe de punctare și care deținea piese speciale, umplute cu plumb pentru o stabilitate sporită în timpul aruncării.
• articulație — Formațiune anatomică structurală care unește două sau mai multe oase, permițând mobilitatea segmentelor scheletice (diartroză) sau fixarea lor rigidă (sinartroză); legătură mecanică mobilă realizată prin pivoți, balamale sau rulmenți ce unește piesele unui utilaj; (în fonetică) totalitatea mișcărilor executate de organele vocale pentru producerea unui sunet; (în muzică) mod de legare structurală și interpretare a notelor muzicale.
• artrodeză — Intervenție chirurgicală de fixare definitivă a unei articulații mobile printr-o metodă de fuziune osoasă artificială, destinată restabilirii stabilității scheletice și eliminării durerilor severe cronice. Această procedură blochează permanent mișcarea în segmentul tratat, fiind utilizată ca soluție terapeutică finală în cazul distrugerilor articulare avansate provocate de artroze, traumatisme majore sau deformări congenitale.
• artrodie — Formă de articulație sinovială caracterizată prin suprafețe osoase plane sau aproape plane, care permit exclusiv mișcări limitate de alunecare a segmentelor scheletice, fără rotație sau flexie axială majoră. Acest tip de conexiune anatomică, întâlnit spre exemplu între oasele carpiene sau tarsiene, oferă o rezistență structurală remarcabilă și o flexibilitate subtilă, amortizând șocurile mecanice din timpul locomoției.
• artrologie — Ramură a anatomiei și a medicinei care se ocupă cu studiul structurii, funcțiilor, dezvoltării și patologiei articulațiilor din corpul uman și animal. Această disciplină analizează toate elementele de legătură dintre segmentele scheletice, inclusiv cartilajele, capsulele sinoviale, ligamentele și fluidele lubrifiante, oferind fundamentul teoretic pentru ortopedie, reumatologie și kinetoterapie.
• artromalacie — Proces patologic degenerativ caracterizat prin înmuierea anormală și pierderea consistenței ferme a cartilajului articular sau a structurilor osoase subiacente dintr-o articulație. Această slăbire structurală, cauzată de obicei de tulburări metabolice, deficiențe nutriționale cronice sau inflamații persistente, reduce capacitatea articulației de a absorbi șocurile, ducând la deformări progresive și dureri severe.
• așic — 1. Os mic de la articulația genunchiului la oi sau capre (astragal), utilizat în trecut în jocurile populare de copii; piesa de joc în sine. 2. (Interjecție, familiar) Exclamație care exprimă neîncredere, ironie, tăgadă sau o respingere categorică, având înțelesul de 'nici vorbă', 'de unde' sau 'ba bine că nu'. Acest termen structural de proveniență orientală adaugă o nuanță pitorească și savuroasă textelor literare arhaice.
• asterion — Punct craniometric de reper situat pe suprafața laterală a craniului, ce marchează locul de joncțiune a trei suturi osoase: lambdoidă, parietomastoidiană și occipitomastoidiană, corespunzând așezării fontanelei posterolaterale (mastoide) a nou-născutului.
• astragal — Un termen polisemantic cu aplicații structurale diverse: în anatomie, reprezintă osul scurt al tarsului (talus), situat în regiunea gleznei, care se articulează cu tibia și fibula pentru a transmite greutatea corpului către picior; în arhitectura clasică, desemnează o profilatură mică, de formă semicirculară (mulură), decorată adesea cu șiruri de mărgele, care separă capitelul de fusul coloanei; în botanică, se referă la un gen de plante erbacee (Astragalus) din familia Fabaceae.
• astragală — Forma de feminin pentru adjectivul astragalian; care aparține astragalului (osul talus al gleznei), care se referă la acest os scurt al tarsului sau care este poziționat în proximitatea sa anatomică structurală. Este utilizat în descrierile medicale sau chirurgicale pentru a indica fațete articulare, zone ligamentare ori structuri osoase specifice regiunii posterioare a piciorului.
• astragalectomie — O intervenție chirurgicală invazivă din sfera ortopediei care constă în extirparea totală sau parțială a osului astragal (talus). Această procedură structurală extremă este practicată în cazuri grave de traumatisme zdrobitoare ireparabile, necroză avasculară severă a talusului, infecții osoase cronice (osteomielită) sau malformații congenitale avansate ale piciorului (cum ar fi piciorul strâmb congenital rezistent la alte terapii).
• astragaloid — Care seamănă ca formă sau structură cu un astragal (osul scurt al gleznei); element anatomic, proeminență osoasă sau structură biologică ce prezintă un aspect neregulat cuboid ori convex similar osului talus. Ca substantiv, în scrierile istorice sau comparate, desemna o piesă mică ori un os prelucrat rudimentar utilizat în scopuri structurale similare zarurilor antice.
• astragaloscopie — O practică divinatorie antică (astragalomanție) care consta în prezicerea viitorului sau interpretarea voinței zeilor prin aruncarea și examinarea poziției oaselor de la glezna animalelor (astragale), folosite ca zaruri primitive. Această metodă de divinație structurală era extrem de răspândită în Grecia Antică, în Imperiul Roman și în Asia Mică, fiind atestată de numeroase piese descoperite în siturile arheologice și în sanctuare.
• Astrophytum myriostigma — Specie de cactuși suculenți din genul Astrophytum (familia Cactaceae), originară din zonele muntoase și aride ale Mexicului central și nordic. Planta are o tulpină globuloasă, complet lipsită de spini, divizată de obicei în 5 coaste proeminente, ceea ce îi conferă un aspect stelat tridimensional; întreaga sa epidermă este acoperită dens de mii de trichomi (pete albe microscopice), dându-i o nuanță caracteristică alb-argintie, iar florile sale mari sunt galbene pur, fără centru roșu.
• așug — Os mic al articulației picioarelor din spate la rumegătoare (în special la oi sau capre), folosit în trecut de copii ca jucărie sau piesă într-un joc tradițional de noroc; variantă regională pentru miază, os de joc sau nucă de os. În structura folclorică, reprezintă un element de cultură ludică arhaică.
• axis — A doua vertebră cervicală a coloanei vertebrale la om și la animalele superioare, situată imediat sub atlas, având rolul structural de a servi ca pivot pentru rotația delicată a capului. Piesa osoasă se caracterizează printr-o apofiză verticală numită apofiza odontoidă, în jurul căreia se execută mișcările de torsiune craniană. În zoologie, termenul desemnează de asemenea o specie de cerb originară din India (Cervus axis), caracterizată printr-o blană pătată și coarne zvelte.