#instrument muzical

• aeolsharfe — Arpă eoliană; instrument muzical cu corzi inventat sau redescoperit în perioada Barocului și utilizat intens în Epoca Romantică, conceput structural pentru a produce sunete armonice exclusiv sub acțiunea directă a curenților de aer naturali. Denumirea provine din limba germană ('Aeolsharfe'), fiind un simbol literar și muzical al conexiunii directe dintre natură și creația artistică spontană.
• aerofon — Ca substantiv, reprezintă orice instrument muzical (cum sunt flautul, trompeta sau orga) în care sunetul este produs exclusiv prin vibrația unei mase de aer insuflate, fără ajutorul unor coarde ori membrane tensionate. Clasificarea aparține sistemului Hornbostel-Sachs. Ca adjectiv, descrie un sistem sau un dispozitiv capabil să transmită sunetul prin intermediul curenților de aer.
• alăută — Instrument muzical vechi cu coarde ciupite, având o cutie de rezonanță bombată în formă de pară, un gât scurt și frânt în unghi drept spre spate, prevăzut cu t taste; lăută. A fost extrem de utilizat în Europa între secolele al XIV-lea și al XVII-lea, iar în spațiul românesc a reprezentat instrumentul de bază al primilor muzicanți populari înainte de răspândirea pe scară largă a viorii.
• alphorn — Instrument muzical de suflat tradițional, de mari dimensiuni (lung de câțiva metri), realizat structural din lemn de rășinoase scobit și înfășurat în coajă de mesteacăn, prevăzut cu o deschidere curbată la capătul inferior și un muștiuc de lemn. Acest corn alpin, specific regiunilor montane din Elveția și Austria, produce sunete naturale, calde și puternice, fiind utilizat istoric de păstori pentru comunicarea la distanță între versanți și pentru semnalizare.
• anemocord — Termen istoric sau arhaism muzical rar utilizat pentru a desemna o harpă eoliană sau un instrument muzical cu coarde conceput structural pentru a produce sunete armonice exclusiv sub acțiunea directă a curenților de aer sau a vântului care pun în vibrație coardele întinse.
• antao — Termen etnografic rar ce desemnează un instrument muzical tradițional de percuție sau un obiect ritual specific anumitor culturi indigene sau insulare. Ca element structural de cultură materială, acesta este utilizat în cadrul ceremoniilor comunitare pentru a marca ritmul dansurilor sacre sau pentru a asigura comunicarea simbolică între membrii tribului.
• archiviola — Instrument muzical experimental de epocă sau variantă hibridă din familia violei, echipat structural cu claviatură și un mecanism rotativ cu coardă continuă (asemănător unei ghitare cu roată sau viola organista), conceput pentru a produce sunete susținute de tip orchestră. În sens organologic, archiviola reprezintă o încercare renascentistă și barocă de a combina polifonia instrumentelor cu taste cu bogăția timbrală și expresivitatea dinamică a instrumentelor cu arcuș.
• archlute — Instrument muzical istoric cu coarde ciupite, apărut în perioada barocă ca o variantă extinsă a lăutei renascentiste. Acest dispozitiv structural se caracterizează printr-un gât prelungit și o a doua cutie de acordaj, concepute special pentru a găzdui coarde de bas suplimentare (bourdoni) care nu erau apăsate pe taste, fiind utilizat frecvent în muzica de cameră și orchestrele baroce pentru realizarea acompaniamentului de tip basso continuo.
• arcicembalo — Instrument muzical istoric cu clape din familia cembalului (clavecinului), conceput în secolul al XVI-lea de teoreticianul Nicola Vicentino, echipat structural cu mai multe rânduri de clape și diviziuni microtonale complexe (până la 31 de intervale pe octavă). Acest dispozitiv acustic avansat era utilizat pentru a experimenta genurile muzicale ale Greciei antice și pentru a obține o intonație pură în muzica polifonică renascentistă.
• arciliuto — Denumirea în limba italiană și varianta neologică internațională pentru arhilăută, instrument cu coarde ciupite dezvoltat în epoca barocă. Acest dispozitiv structural îmbină corpul tradițional al lăutei cu un gât extins ce susține două cutii de acordaj separate, permițând tensionarea unor coarde suplimentare grave, neapăsate pe taste, utilizate pentru susținerea basului continuu în ansamblurile muzicale de cameră din secolele al XVII-lea și al XVIII-lea.
• arcimandola — Instrument muzical istoric cu coarde ciupite din familia mandolinei, dezvoltat în Italia spre sfârșitul perioadei baroce și începutul celei clasice. Acest dispozitiv structural reprezintă o variantă extinsă de mandola sau mandolină, având o cutie de rezonanță mai mare și un gât prelungit dotat cu o extensie pentru coarde de bas suplimentare, fiind utilizat pentru a îmbogăți registrul grav în ansamblurile de coarde din epocă.
• arciorgano — Instrument muzical istoric cu clape din familia orgilor, conceput în secolul al XVI-lea de teoreticianul Nicola Vicentino, echipat structural cu mai multe rânduri de clape și un sistem complex de tuburi microtonale adaptat pentru a reda până la 31 de intervale pe octavă. Acest dispozitiv acustic experimental era utilizat în perioada Renașterii pentru a explora genurile cromatice și enarmonice ale muzicii Greciei antice și pentru a obține o intonație pură în interpretările polifonice academice.
• arciviolata — Denumire istorică alternativă sau variantă rarisimă pentru instrumentul cunoscut ca 'archiviolă'; tip de violă supradimensionată sau hibridă din perioada Renașterii tanii, concepută structural pentru a extinde registrul grav și polifonic prin utilizarea unor mecanisme experimentale de tastatură ori prin adăugarea unor corzi suplimentare de rezonanță.
• Arifton — Nume propriu ce desemnează un instrument muzical mecanic istoric de tip tonomat (inventat la sfârșitul secolului al XIX-lea), echipat cu discuri perforate din carton înlocuibile, capabil să redea melodii populare prin acționarea unei manivelle manuale. Ca substantiv propriu comercial sau toponimic rar, termenul identifică brevete tehnice sau mărci industriale înregistrate care au marcat structura evolutivă a dispozitivelor de redare a sunetului.
• armoniu — Instrument muzical cu claviatură, asemănător cu o pianină de dimensiuni reduse, la care sunetele sunt produse de vibrația unor limbi metalice libere sub presiunea aerului refulat dintr-un burduf acționat de obicei cu ajutorul unor pedale. Folosit adesea ca înlocuitor pentru orgă în bisericile mai mici sau în muzica de cameră din secolul al XIX-lea, acesta oferă o sonoritate caldă, susținută și expresivă, specifică aerofoanelor.
• armonium — Formă etimologică neadaptată sau variantă grafică livrescă pentru 'armoniu'; instrument muzical aerofon cu clape și limbi metalice acționate de aer sub presiune. Deși în limba română curentă forma recomandată este cea asimilată ('armoniu'), varianta cu terminația originală în '-um' se păstrează adesea în cataloagele de epocă, enciclopedii internaționale și tratate tehnice de organologie pentru a evidenția originea sa din terminologia vest-europeană.
• arpanetta — Un instrument muzical istoric cu coarde ciupite, de dimensiuni reduse, asemănător unei harpe mici sau unui psalterion vertical, utilizat în perioada barocă timpurie pentru acompaniament și piese de cameră. Structura sa delicată permitea obținerea unor sonorități cristaline, fiind un simbol al rafinamentului interpretativ în saloanele aristocratice europene.
• arpeggione — Un instrument muzical istoric cu coarde și arcuș, de mărimea unui violoncel, dar acordat ca o chitară (șase coarde) și prevăzut cu taste pe tastieră, inventat în anul 1823 de Johann Georg Staufer. Este cunoscut aproape exclusiv datorită faimoasei Sonate în La minor pentru arpeggione și pian scrisă de Franz Schubert, instrumentul oferind un timbru melancolic, hibrid între chitara clasică și instrumentele de orchestră.
• arpicordo — Un instrument muzical istoric cu claviatură și coarde ciupite, înrudit îndeaproape cu spineta și harpsicordul, utilizat în special în spațiul italian în perioada Renașterii și a Barocului timpuriu. Era apreciat pentru dimensiunile sale relativ compacte și sunetul său percutant și cristalin, fiind adesea folosit în execuția pieselor polifonice de salon.
• autopian — Pian mecanic prevăzut cu un mecanism pneumatic, electric sau electromecanic structural intern, care permite redarea automată a unor piese muzicale înregistrate în prealabil pe role de hârtie perforată ori pe suporturi digitale, fără a necesita intervenția directă a unui pianist. Acest instrument, extrem de popular la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, a revoluționat audiția muzicală casnică înainte de răspândirea pe scară largă a gramofonului și a radioului.