#leu

• acariobiont — Organism sau unitate biologică celulară lipsită structural de un nucleu celular individualizat și bine definit. Termenul este utilizat sinonim cu cel de acariot și servește în biologia fundamentală pentru a descrie formele de viață primitive sau celulele aflate în stadii evolutive timpurii unde materialul genetic (ADN sau ARN) nu este delimitat de o membrană nucleară, ci este dispersat direct în citoplasmă.
• acariot — Care este lipsit de nucleu celular individualizat și structurat sau care nu posedă o membrană nucleară care să delimiteze materialul genetic. Ca substantiv, termenul desemnează o celulă anucleată (cum sunt eritrocitele mature ale mamiferelor) sau o entitate biologică primitivă (precum virusurile) care nu are o structură celulară completă sau un aparat nuclear propriu-zis.
• acromatină — Substanță fundamentală din nucleul celulei vii, alcătuită în principal din acizi nucleici și proteine, care se caracterizează prin faptul că nu fixează coloranții histologici de bază în timpul tehnicilor de laborator, rămânând transparentă; ea constituie suportul structural pe care se dispune cromatina în timpul diviziunii celulare.
• acromodermie — Condiție patologică cutonată congenitală sau dobândită caracterizată prin absența totală ori diminuarea severă și extinsă a pigmentației normale a pielii, manifestată prin pete albe întinse sau depigmentare generalizată a epidermei. Această afecțiune structurală este provocată de absența, distrugerea sau disfuncția metabolică cronică a melanocitelor, ducând la sistarea completă a producției de melanină și determinând o sensibilitate extremă a tegumentului la radiațiile ultraviolete.
• acropleurogen — Care se dezvoltă, ia naștere sau este dispus atât la vârful (apical), cât și pe laturile (lateral) unei structuri, ale unei tije vegetale sau ale unui filament hifal. În micologie, termenul descrie un mod specific de formare și ramificare a sporilor sau a conidiilor pe conidiofori, aceștia fiind generați structural pe întreaga zonă terminală și pe flancurile axului principal, asigurând o dispersie eficientă a materialului reproductiv.
• Aeacides — Patronimic antic utilizat pentru a desemna orice descendent de sex masculin al lui Aeacus, legendarul rege al insulei Aegina și judecător în Hades; termenul îi vizează cu precădere pe Ahile, Peleus și Telamon. În context istoric extins, numele face referire și la membrii dinastiei eacide care au guvernat anticatului Epir, printre aceștia numărându-se regele Aeacides (tatăl lui Pirus).
• Aeacus — Rege mitologic al insulei Eghina, fiu al lui Zeus și al nimfei Aegina, recunoscut în întreaga lume antică pentru evlavia, înțelepciunea și simțul său profund al dreptății. Datorită spiritului său justițiar incoruptibil manifestat în timpul vieții pământești, după moarte a fost ridicat de zei la rangul de judecător al sufletelor în Hades (Infern), alături de regii cretani Minos și Rhadamanthus.
• aegialeus — Numele purtat de mai multe personaje importante din mitologia elenă, cel mai proeminent fiind regele Argosului, fiul lui Adrastus, recunoscut ca unul dintre epigoni (descendenții celor șapte eroi care au atacat Teba). El a participat la al doilea război împotriva Tebei, fiind singurul lider dintre epigoni care și-a pierdut viața în luptă. Un alt Aegialeus mitologic este regele fondator al Sicyonului, considerat fiu al zeului-râu Inachus.
• agranulocit — Tip de leucocit (celulă albă din sânge) caracterizat prin absența granulațiilor specifice din citoplasmă și printr-un nucleu simplu, neafectat de lobulație; include limfocitele și monocitele, având un rol fundamental în răspunsul imun adaptativ și în fagocitarea agenților patogeni invadatori.
• agranulocitar — Care aparține agranulocitelor sau agranulocitozei, privitor la leucocitele fără granulații specifice din citoplasmă sau la stările patologice marcate de dispariția polimorfonuclearelor din sânge; descrie fenomene celulare, reacții imunitare ori sindroame clinice asociate cu evoluția acestor linii hematologice.
• agranulocitoză — Condiție patologică acută și severă caracterizată prin prăbușirea dramatică sau dispariția aproape completă a granulocitelor (în special a neutrofilelor) din sângele periferic, scăzând sub 500 pe microlitru. Această afecțiune, adesea de origine medicamentoasă, toxică sau imună, distruge bariera de apărare a organismului, expunând pacientul la infecții bacteriene și fungice masive, cu risc vital ridicat.
• agyleus — Epitet mitologic de origine greacă veche atribuit zeului Apollo (Apollo Agyleus), privit ca protector al străzilor, al drumurilor, al porților și al spațiilor publice exterioare. Simbolul său structural era reprezentat adesea printr-un stâlp conic sau un obelisc simplu de piatră amplasat în fața caselor sau la intersecții pentru a îndepărta spiritele rele și a asigura paza comunității.
• Ahilevs — Variantă grafică și fonetică academică, fidelă transliterării directe din limba greacă veche, pentru numele eroului mitologic Ahile. Folosită cu precădere în studiile de filologie clasică, traduceri moderne riguroase ale epopeilor homerice și lucrări de specialitate istorică pentru a restitui sonoritatea originală a numelui fiului zeiței Tetis și al regelui Peleu.
• ai-de-pădure — Denumire populară românească pentru leurdă (Allium ursinum), plantă erbacee, perenă, din familia Amaryllidaceae, care crește în pădurile umbroase de foioase. Caracterizată prin frunze alungite cu un miros puternic de usturoi și flori albe, această plantă este recunoscută structural pentru proprietățile sale terapeutice depurative, hipotensive și antiseptice, fiind utilizată pe scară largă în alimentație și în remediile naturale de primăvară.
• aiu-de-pădure — Denumire populară regională dată plantei erbacee perene Allium ursinum, cunoscută în limba română literară sub numele de leurdă. Specia este caracterizată structural prin frunze eliptice, lung pețiolate, cu miros intens de usturoi și inflorescențe umbeliforme albe, crescând spontan în covorul vegetal al pădurilor de foioase umbroase din zonele deluroase și montane. Termenul deține o valoare etnobotanică și gastronomică deosebită, frunzele sale tinere fiind recoltate primăvara timpuriu pentru consum culinar sau utilizate în medicina empirică datorită proprietăților depurative, antiseptice și tonice.
• aiușoară — Denumire populară regională atribuită unor specii de plante erbacee de dimensiuni mici care secretă un miros asemănător cu cel al usturoiului atunci când sunt zdrobite (cum ar fi unele varietăți de leurdă sau pteridofite); de asemenea, poate reprezenta o formă dublu diminuată pentru o căpățână mică ori timpurie de usturoi verde, utilizată în limbajul gospodăresc din anumite zone rurale.
• albastru-deschis — Care are o culoare albastră de o intensitate redusă, având o tentă pronunțată de alb; bleu sau azuriu atenuat. Termenul se folosește în limbajul cotidian, tehnic sau industrial pentru a diferenția nuanțele pastelate și luminoase de cele închise sau saturate din spectrul cromatic structural.
• albață — Termen regional sau arhaic utilizat în anumite graiuri populare ca variantă pentru albeață; desemnează pete albe apărute pe corneea ochiului (leucomă), o peliculă albicioasă sau opacizarea cristalinului. De asemenea, în limbajul tehnic tradițional, cuvântul se folosea pentru a descrie o tencuială simplă din var stins ori stratul albicios protector aplicat pe pereții caselor țărănești.
• albeață — Opacitate patologică a corneei ochiului, de culoare albicioasă, cauzată de o cicatrice, o infecție sau o traumă structurală care obstrucționează parțial ori total vederea; leucom. În sens cromatic general și literar, termenul desemnează calitatea de a fi alb, strălucirea imaculată sau reflexia luminoasă specifică zăpezii ori laptelui.
• albugo — Opacitate albă totală sau parțială a corneei, apărută în urma unor leziuni, inflamații sau procese cicatriceale severe, cunoscută popular sub numele de albeață; gen de ciuperci microscopice parazite din clasa oomicetelor, care produce boala numită 'rugina albă' pe frunzele și tulpinile plantelor crucifere.