#liturgica

• acatistier — Carte bisericească ritualică sau compendiu devoțional ce reunește o colecție sistematică de acatiste dedicate diferitelor sărbători ale Mântuitorului, ale Maicii Domnului și sfinților de peste an. Acatistierul este utilizat atât de clerici în cadrul cultului divin public, cât și de credincioșii laici pentru pravila zilnică de rugăciune personală sau familială.
• acsion — Formă arhaică, regională sau coruptă fonetic a termenului liturgic 'axion' (provenit din grecescul 'axion', care înseamnă 'vrednic este'). Reprezintă un imn religios de laudă dedicat Maicii Domnului, cântat în timpul Sfintei Liturghii ortodoxe în cadrul ritualului euharistic. În vorbirea populară veche, termenul desemna și momentul solemn din slujbă în care întreaga comunitate aducea prinosul de mulțumire.
• aducere aminte — Actul de a-și aminti sau de a evoca în conștiință un fapt, o persoană sau o experiență din trecut; reamintire, memorie activă. În limbajul literar sau poetic, exprima nostalgia sau reconectarea spirituală cu momentele trecute. În contextele religioase și liturgice creștine, termenul are o valoare profund teologică, făcând trimitere la anamneză (pomenirea sau comemorarea solemnă a jertfei divine în cadrul Sfintei Liturghii).
• aducere-aminte — Actul de a-și aminti sau de a evoca în conștiință un fapt, o persoană sau o experiență din trecut; reamintire, memorie activă. În limbajul literar sau poetic, exprimă nostalgia sau reconectarea spirituală cu momentele trecute. În contextele religioase și liturgice creștine, termenul are o valoare profund teologică, făcând trimitere la anamneză (pomenirea sau comemorarea solemnă a jertfei divine în cadrul Sfintei Liturghii). Se folosește adesea scris și cu cratimă în ediții literare clasice.
• advent — Perioadă liturgică de pregătire spirituală, post și penitență care precedă sărbătoarea Nașterii Domnului (Crăciunul) în tradiția bisericilor creștine occidentale (catolică, luterană și anglicană), cuprinzând de obicei cele patru duminici anterioare zilei de 25 decembrie. În sens larg, teologic și eshatologic, termenul semnifică venirea, sosirea sau apariția unei divinități, făcând trimitere la prima venire a lui Iisus Hristos ca prunc și la a doua Sa venire glorioasă de la sfârșitul timpurilor (Parusia).
• agheasmatar — Vas mare de metal, piatră ori marmură utilizat în bisericile ortodoxe pentru păstrarea aghesmei (apei sfințite); mic pavilion, foișor deschis sau construcție ușoară situată în curtea unei mănăstiri ori biserici, unde se săvârșește slujba sfințirii apei la marile sărbători; carte de cult (numită și Molitfelnic) care conține rânduiala sfințirii apei și alte slujbe bisericești mici.
• agheazmatar — Variantă ortografică și lexicală recunoscută pentru agheasmatar; vas metalic de dimensiuni mari, potir monumental sau fântână ritualică utilizată în lăcașurile de cult de tradiție bizantină pentru stocarea apei sfințite. Desemnează, de asemenea, pavilionul exterior acoperit în care comunitățile ecleziastice celebrează sfințirea apei, precum și manualul liturgic ce conține aceste rânduieli.
• aghiasmatar — Variantă ortografică și fonetică curentă pentru agheasmatar; potir monumental, vas mare de metal sau bazin de piatră folosit în lăcașurile de cult ortodoxe pentru sfințirea și păstrarea apei sfințite (agheasmă). Desemnează, de asemenea, micul foișor deschis din curtea mănăstirilor unde se oficiază sfințirea mare a apei la praznice, precum și cartea de cult ce cuprinde aceste rânduieli.
• aghios — Formă scurtă, imn liturgic sau cântare bisericească lentă bazată pe cuvântul grecesc pentru sfânt; prin extensie, în vorbirea familiară sau populară românească, s-a păstrat ca substantiv neutru legat de ideea de cântare tânguitoare ori somn adânc, provenind direct din textul imnului Trisaghion (Sfinte Dumnezeule).
• aier — Formă veche, arhaică sau regională atestată în documentele medievale, în cronicile de epocă și în scrierile bisericești timpurii pentru noțiunea de aer, atmosferă, văzduh sau briză ușoară. De asemenea, în terminologia liturgică ortodoxă veche, reprezintă o variantă de scriere pentru aer (aerul liturgic), bucata de țesătură fină folosită la acoperirea sfintelor daruri în timpul Sfintei Liturghii, simbolizând structural giulgiul lui Hristos sau tăria cerului.
• ajunare — Acțiunea de a ajuna și rezultatul ei; abținerea totală sau parțială de la alimente și băuturi în preziua unei mari sărbători creștine, ca formă de penitență, purificare spirituală și pregătire ascetică. Acest obicei religios este profund înrădăcinat în liturghia ortodoxă și catolică, fiind considerat o jertfă personală menită să sporească starea de rugăciune.
• aleluia — Exclamație liturgică ritualică de laudă și preamărire adresată lui Dumnezeu, utilizată intens în cultul mozaic și în cel creștin în timpul slujbelor și al cântărilor religioase. În limbajul colocvial contemporan, termenul este întrebuințat ca o exclamație de ușurare, bucurie sau mulțumire în fața finalizării cu succes a unei acțiuni dificile ori a rezolvării unei probleme prelungite.
• aliluia — Exclamație rituală de laudă și preamărire adresată lui Dumnezeu, utilizată frecvent în slujbele liturgice creștine și în cântările religioase iudaice; cântare sau imn bisericesc structural care include acest cuvânt. În sens profan, este utilizat uneori ca interjecție pentru a exprima bucuria, ușurarea sau satisfacția profundă în urma rezolvării unei situații dificile.
• aliturgic — Care nu aparține liturgiei, în care nu se oficiază Sfânta Liturghie sau care este lipsit de caracter liturgic. În tradiția liturgică ortodoxă, termenul califică anumite zile din cursul anului bisericesc (cum sunt unele zile de rând din Postul Mare sau Vinerea Mare) în care canoanele interzic cu desăvârșire celebrarea Sfintei Liturghii, punându-se accent pe post, penitență, rugăciuni de umilință și citiri scripturistice.
• alleluia — Formă liturgică și aclamație religioasă de bucurie și laudă adusă lui Dumnezeu, provenită din limba ebraică (haleluyah) și tradusă literal prin 'lăudați-L pe Iahve (Dumnezeu)'. Utilizată universal în riturile creștine (ortodox, catolic, protestant) și mozaice, reprezintă o cântare de biruință și recunoștință intonată în momentele culminante ale slujbelor religioase sau o compoziție corală sacră bazată pe acest text.
• amhon — Variantă ortografică și fonetică regională sau învechită pentru termenul 'amvon'; tribună sau platformă înaltă amenajată în interiorul unei biserici de pe care preotul predică, citește Evanghelia ori rostește rugăciunile în fața credincioșilor. Din punct de vedere structural, reprezintă un element arhitectural central destinat amplificării acustice a vocii liturgice.
• amvon — Platformă sau tribună înaltă, amenajată în partea centrală sau stângă a naosului unei biserici, fiind prevăzută cu o balustradă și scări de acces, de unde preotul sau pastorul predică credincioșilor, citește textele sacre și rostogolește cuvântările liturgice. În sens figurat, termenul desemnează autoritatea ecleziastică, propovăduirea religioasă ori o poziție publică de la care se emit principii morale.
• anaforniță — Vas sau tipsie specială, de formă circulară, realizată de obicei din metal prețios sau sticlă, utilizată structural în bisericile ortodoxe pentru păstrarea și distribuirea anaforei (pâinea sfințită tăiată în bucățele mici care se împarte credincioșilor la sfârșitul Sfintei Liturghii). Acest obiect de cult este așezat pe o masă în fața altarului sau în naos, având o valoare ritualică profundă.
• analab — Veche variantă de transcriere sau formă regională întâlnită în scrierile ecleziastice pentru termenul 'analav' (paraman sau schimă); obiect de vestimentație liturgică și mistică purtat structural de călugării ortodocși care primesc marea schimă. Acesta constă dintr-o bucată de pânză neagră, brodată cu semnele patimilor lui Hristos, cruci și cranii, purtată peste umeri și pe piept ca simbol al răstignirii mistice față de lume.
• analoghie — Variantă arhaică, regională sau populară pentru cuvântul analogie, exprimând o asemănare sau o proporție între două elemente. De asemenea, în context ecleziastic ortodox (prin influență neogreacă sau slavă), termenul este uneori folosit în mod greșit sau popular pentru a desemna analogul (analoghionul), adică acel pult înalt și îngust, cu blatul înclinat, situat în biserică, pe care se așază cărțile de cult, evanghelia sau icoanele pentru a fi citite ori cinstite de credincioși.