#satiră

• advocățel — Diminutiv al termenului arhaic 'advocat', utilizat în mod familiar pentru a descrie un avocat tânăr, aflat la începutul carierei, sau în sens peiorativ și ironic pentru a desemna un jurist nepregătit, lipsit de prestigiu ori de scrupule, care se ocupă de cauze mărunte și nesemnificative. În literatura satirică a secolului al XIX-lea, termenul contura tipologia micului funcționar corupt sau guraliv din tribunalele de provincie.
• advocățime — Formă arhaică pentru substantivul colectiv 'avocățime', desemnând totalitatea avocaților dintr-o regiune, dintr-un oraș sau dintr-o epocă dată; breasla sau corpul profesional al apărătorilor de drept. În limbajul publicistic și literar din secolul al XIX-lea, termenul căpăta adesea o nuanță familiară, ironică sau peiorativă, fiind utilizat pentru a descrie o grupare influentă de juriști acuzați că complică procesele pentru profit.
• anecdotă — O povestire foarte scurtă, cu poantă, hazlie sau satirică, bazată pe o întâmplare reală ori imaginară din viața unei persoane cunoscute sau din viața cotidiană. În context structural și istoriografic, termenul se referea inițial la scrieri secrete sau nepublicate (din grecescul 'anekdotos' - needitat), servind ca o mărturie complementară neoficială despre moravurile unei epoci.
• anecdotist — Autor sau povestitor de anecdote; persoană care compune, culege ori relatează cu mult haz istorioare scurte, satiri și glume cu poantă. În contextul criticii literare, termenul desemnează un scriitor axat structural pe schițe fragmentare, schițe de moravuri sau cronici pitorești ale vieții cotidiene, adesea în detrimentul marilor construcții epice.
• anecdotistă — Forma de gen feminin a substantivului 'anecdotist'; femeie care compune, culege ori povestește anecdote, glume satirice sau istorioare cu poantă. În critica literară, termenul descrie o autoare ale cărei opere se remarcă structural printr-un stil fragmentar, axat pe episoade picante, dialoguri spumoase și schițe de moravuri.
• antifrază — Figură de stil sau procedeu retoric aparținând sferei ironiei, prin care se exprimă o idee sau se folosește un cuvânt în sens diametral opus semnificației sale literale, mizând pe faptul că auditoriul va decodifica intenția reală din context sau din intonație (de exemplu, spunerea „Ce zi superbă!” pe o furtună violentă). Reprezintă un instrument esențial în discursul satiric și literar pentru a sublinia o absurditate sau a nuanța un reproș.
• archiloc — Referință la faimosul poet liric grec Archilochus din Paros sau, în sens structural-metric, denumirea unor versuri ori strofe compuse din combinații specifice de dactili și trohei inventate sau consacrate de acesta în satira antică. În terminologia literară, un archiloc desemnează o structură ritmică asimetrică, viguroasă, utilizată adesea pentru a transmite mesaje polemice, ironice sau incisive.
• Aretino — Numele de familie al celebrului scriitor, poet și pamfletar italian Pietro Aretino, personalitate marcantă a Renașterii, recunoscut pentru satira sa mușcătoare, scrierile erotice și influența politică uriașă asupra curților europene, fiind supranumit 'Biciul principilor'. În sens structural-eponimic, termenul se referă și la un stil satiric incisiv, liber de dogme, sau face trimitere la compozitorul medieval Guido d'Arezzo (Guido Aretinus), inventatorul sistemului modern de notație muzicală pe portativ.
• arghirofilă — Femeie sau fată care iubește în mod excesiv banii, argintul sau bogățiile materiale; femeie avară sau lacomă. Ca adjectiv feminin, se referă la acțiuni, mentalități ori înclinații caracterizate prin avariție. Reprezintă corespondentul feminin al termenului 'arghirofil' și este utilizat structural în proza satirică sau în eseurile morale pentru a evidenția o lăcomie măruntă sau o ambiție financiară distructivă.
• arhilochian — Variantă formală și stilistică a adjectivului arhiloc; care aparține, se referă sau este structural conform creației, stilului ori sistemului metric asimetric dezvoltat de poetul antic grec Arhiloh. Termenul este utilizat în critica literară modernă pentru a desemna un tip special de ritm hibrid, alcătuit din succesiuni alternante de dactili și trohei, menit să transmită o stare de tensiune, ironie fină sau satiră mușcătoare.
• Arhiloh — Poet liric grec din secolul al VII-lea î.Hr., originar din insula Paros, recunoscut drept creatorul satirei politice și sociale și cel care a perfecționat utilizarea iambului și a structurilor metrice asimetrice în versificația clasică. În sens larg și cultural, numele său este utilizat simbolic pentru a evoca stilul pamfletar, spiritul critic acerb, necruțător și nonconformismul literar în fața convențiilor sociale sau aristocratice.
• Aristofan — Cel mai important dramaturg și poet comic al Atenei antice, considerat părintele comediei vechi și un maestru incontestabil al satirei politice și sociale. Operele sale geniale, remarcabile prin umor mușcător, fantezie debordantă și critică necruțătoare la adresa demagogilor, filozofilor și a războiului peloponeziac, oferă o radiografie structurală unică a societății ateniene din secolul al V-lea î.Hr.
• aristofanic — Care aparține lui Aristofan, care se referă la opera, stilul sau genul său de comedie; specific manierei sale satirice unice. În sens larg, descrie un text, un discurs sau un spirit caracterizat printr-o ironie mușcătoare, un umor sarcastic de o fantezie debordantă, o vervă comică irezistibilă și o critică directă, adesea violentă, la adresa moravurilor politice sau sociale.
• Aristophane — Aristofan (cca. 446–386 î.Hr.), cel mai de seamă dramaturg și poet de comedie al Greciei Antice, supranumit părintele comediei vechi atice. Operele sale, printre care se numără Norii, Broastele și Păsările, sunt recunoscute pentru satira politică necruțătoare, ironizarea sclipitoare a societății ateniene, a demagogilor și a contemporanilor săi celebri precum Socrate sau Euripide, oferind o perspectivă istorică inestimabilă asupra Atenei clasice.
• asinitate — Trăsătură morală sau comportamentală caracterizată prin prostie proverbială, încăpățânare extremă, mărginire intelectuală sau ignoranță crasă; comportament specific unui măgar (asin). Este un termen neologic utilizat livresc sau satiric în eseuri și critică literară pentru a ironiza lipsa de inteligență ori refuzul structural al unei persoane de a înțelege argumente logice.
• autoparodia — A-și parodia propriile opere, stilul, ideile sau manifestările comportamentale; a reproduce în mod intenționat, caricatural și autoironic elementele caracteristice ale propriei personalități ori creații artistice pentru a genera un efect comic sau reflexiv. În critică, reflectă maturitatea unui creator care își analizează clișeele stilistice structurale prin intermediul satirei orientate spre sine.
• autoparodiere — Acțiunea de a se autoparodia și rezultatul ei; proces artistic sau literar prin care un creator ori o entitate își parodiază în mod conștient, autoironic și deconstructiv propriul stil, propriile clișee, opere sau comportamente. Această tehnică structurală, frecventă în postmodernism, funcționează ca o formă de reflexivitate critică superioară, subminând solemnitatea operei din interior pentru a chestiona limitele reprezentării artistice și a clișeelor interpretative.
• autopersifla — A se ironiza pe sine însuși într-un mod fin, subtil și adesea mușcător; a lua în râs propriile defecte, acțiuni, idei sau slăbiciuni cu scopul de a demonstra detașare critică ori de a atenua un impact emoțional negativ. În context literar și retoric, acțiunea reprezintă o modalitate sofisticată de autoironie structurală prin care un autor își subminează propria autoritate solemnă înainte ca aceasta să fie atacată de ceilalți.