#vechi

• aberațiune — Formă arhaică și livrescă a neologismului 'aberație', utilizată în textele juridice, filosofice și medicale din secolul al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea pentru a desemna o eroare gravă de judecată, o rătăcire a rațiunii sau o deviere flagrantă de la normele morale stabilite. În vechea jurisprudență românească, termenul califica o mărturie sau o interpretare absurdă a legii, considerată o rătăcire intelectuală temporară a celui care o formula.
• abețadar — Variantă regională veche pentru cuvântul 'abecedar' (carte de citire pentru începători, manual elementar), utilizată în Transilvania și Banat în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea. În contextul istoriei medicinei și igienei publice, termenul făcea referire și la broșurile elementare sau ghidurile primare de sănătate distribuită în școlile rurale, care învățau populația alfabetizată regulile de bază ale igienei corpului, prevenirea holerei și vaccinarea anti-variolică.
• Abisinia — Denumirea istorică și tradițională sub care a fost cunoscut Imperiul Etiopian și regiunea cornului Africii în documentele cartografice, politice și diplomatice europene până la mijlocul secolului al XX-lea.
• abitațiune — Variantă livrescă, învechită sau rară a substantivului „abitație” sau „habitație”. În vechiul drept românesc și în traducerile timpurii ale codurilor civile, termenul desemna dreptul real, legal și netransmisibil al unei persoane de a locui într-o casă proprietate a altcuiva.
• abițedar — Variantă arhaică și regională învechită a substantivului „abecedar”. Desemnează manualul elementar utilizat în trecut pentru învățarea scrisului și a cititului. Forma păstrează o pronunție hibridă influențată de pătrunderea timpurie a termenului în graiul popular din diferite regiuni ale țării.
• abiziană — Termen de argou vechi, ieșit din uz, utilizat în trecut în mediile interlope sau în limbajul suburban cu o conotație peiorativă directă pentru a desemna o femeie considerată depravată, vulgară sau imorală.
• abjurațiune — Variantă arhaică și neologică timpurie pentru 'abjurare'; actul solemn prin care o persoană renunța public la o credință, doctrină sau jurământ. În literatura juridică și teologică din secolul al XIX-lea, termenul desemna în mod specific documentul oficial sau procesul-verbal întocmit de autorități pentru a certifica lepădarea de o erezie sau de o facțiune politică.
• aborât — Termen extrem de rar, cu caracter arhaic sau regional, provenit din verbul 'a aborî' (variantă fonetică veche pentru a borî / a vomita); indică starea unui lucru care a fost murdărit cu vomă sau, în sens figurat și peiorativ, un obiect ori o situație care provoacă o repulsie fizică profundă, o greață extremă sau un dezgust profund.
• abrac — Formă regională sau arhaică atestată în documente istorice și registre vechi, folosită uneori ca o variantă fonetică sau o transformare locală pentru rație, fân sau nutreț uscat destinat vitelor sau cailor din cavalerie (provenind din terminologii administrative otomane sau slave); (în alte contexte izolate) o eroare de copiere ori o formă hipocoristică pentru anumite nume sau elemente de jargon tehnic învechit.
• Abruzachie — (Arhaic) Variantă onomastică veche sau formă hibridă regională a prenumelui masculin Ambrozie sau a numelui de familie Rosetti-Roznovanu (cu variante precum Bruzachie), întâlnită în documentele administrative și boierești din Moldova secolelor al XVIII-lea și al XIX-lea.
• Absalom — Personaj biblic din Vechiul Testament, al treilea fiu al regelui David, faimos pentru frumusețea sa deosebită, părul său lung și des, dar și pentru revolta sângeroasă pe care a condus-o împotriva tatălui său, sfârșind tragic când părul i s-a încurcat în crengile unui stejar; (figurat) fiu rebel sau nesupus.
• abud — Un termen regional sau arhaic rar folosit pentru a descrie un obiect, un recipient sau un spațiu domestic care este adâncit, scobit, masiv sau bombat în mod disproporționat. În anumite graiuri vernaculare izolate, adjectivul poate face referire și la o formă primitivă de relief sau la un adăpost natural rudimentar, păstrând o conotație legată de arhaicitate, soliditate și utilitate brută în gospodăria țărănească de odinioară.
• abule — O formă verbală regională rară sau o variantă fonetică arhaică întâlnită sporadic în graiurile din nordul arealului lingvistic românesc, utilizată cu sensul de a ademeni, a momi, a păcăli cu blândețe sau a atrage pe cineva prin vorbe mieroase sau promisiuni amăgitoare. Termenul reflectă psihologia rurală veche, fiind adesea asociat cu strigătele ritualice folosite pentru chemarea și domesticirea animalelor rătăcite ori cu o formă inofensivă de manipulare interpersonală în comunitățile tradiționale.
• abure — O formă arhaică sau variantă macro-dialectală rară de plural pentru emanațiile diafane, calde și umede care se ridică de pe un corp aflat în fierbere sau în curs de răcire; aburi subțiri sau bori de aer cald. În literatura romantică timpurie și în poezia populară, termenul era utilizat pentru a evoca o atmosferă mistică, o boare fină de vânt ori suflarea caldă și ocrotitoare a pământului reavăn în zori de zi.
• aburel — Formă diminutivală arhaică sau regională pentru cuvântul 'abur', folosită pentru a desemna o boare fină, un fir subțire de vapori calzi sau o adiere de vânt ușoară și plăcută. În textele folclorice și în lirica populară din anumite regiuni, termenul are un puternic caracter afectiv, fiind utilizat pentru a descrie suflarea caldă a primăverii sau aburul diafan care se ridică protector deasupra pământului reavăn ori a bucatelor proaspăt scoase din cuptor.
• abușile — Un termen regional foarte rar sau o variantă fonetică arhaică întâlnită sporadic în graiurile tradiționale românești, utilizată de obicei în mod adverbial (în structuri de tipul 'de-a abușile' sau 'în abușile') pentru a descrie deplasarea pe palme și genunchi, specifică sugarilor sau persoanelor care înaintează târâș prin spații înguste. Cuvântul reflectă lexicul domestic din comunitățile rurale vechi, fiind înrudit structural cu formele onomatopeice și expresive destinate universului infantil.
• abzice — Termen juridic arhaic sau regional, întâlnit în vechile codice de legi transilvănene și în dicționarele etimologice istorice, având sensul de a contrazice, a respinge o mărturie sau a pronunța o sentință de despoiere a unui drept în urma unui litigiu. Reprezintă un calc lingvistic parțial după structura unor termeni juridici latini sau germani care implică retragerea publică a unui cuvânt ori anularea unei declarații anterioare.
• abzis — Care a fost infirmat, contrazis sau respins în mod formal printr-o decizie judecătorească ori printr-un act administrativ vechi; desființat, dezavuat. În contextul textelor juridice istorice, termenul descrie un argument, o mărturie sau un drept care și-a pierdut valabilitatea legală în urma unei hotărâri oficiale.
• adalmaș — Obicei tradițional românesc constând în oferirea unei cinste (de regulă băutură sau mâncare) de către cumpărător vânzătorului și martorilor, pentru a pecetlui și a sărbători încheierea unei tranzacții comerciale (în special vânzarea de animale sau pământ); cinstea oferită în această ocazie. Acest ritual structural are valoare simbolică de confirmare socială a târgului, marcând obligativitatea contractului nescris.
• adaptațiune — Formă substantivală învechită, utilizată în textele juridice, filosofice sau științifice din secolul al XIX-lea și de la începutul secolului al XX-lea ca variantă pentru procesul de adaptare sau potrivire a unui lucru la noi circumstanțe. Termenul a fost înlocuit treptat în limba română modernă de formele standardizate 'adaptare' și 'adaptație', rămânând în prezent un indicator istoric al evoluției lexicului neologistic.