#vorbire

• abracadabra — Cuvânt cabalistic, formulă magică, incantație sau descântec străvechi folosit în trecut de magicieni, alchimiști și șamani ca amuletă protectoare împotriva bolilor ori spiritelor rele, fiind scris sub formă de triunghi descrescător; (în sens modern, figurat) vorbire lipsită de sens, discurs total de neînțeles, text confuz, jargon obscur sau amestec haotic de cuvinte fără nicio logică internă.
• act de vorbire — Concept fundamental în pragmatica lingvistică (dezvoltat de J.L. Austin și J. Searle) care definește enunțul nu doar ca o succesiune de cuvinte, ci ca o acțiune intenționată prin care vorbitorul modifică starea de lucruri din realitate (ex: a promite, a porunci, a afirma). Structura unui act de vorbire include trei dimensiuni corelate: actul locuționar (producerea enunțului), actul ilocuționar (forța intenționată a mesajului) și actul perlocuționar (efectul produs asupra receptorului).
• adânca — Formă de infinitiv lung sau variantă verbală populară și regională pentru verbul 'a adânci'; acțiunea de a face o groapă, un canal sau o apă mai adâncă prin îndepărtarea straturilor de pământ ori de material. În sens figurat, se folosește în anumite graiuri pentru a exprima extinderea, intensificarea sau analizarea mai profundă a unei probleme, a unei neînțelegeri ori a unui sentiment.
• adăogi — Formă de conjunctiv prezent sau indicativ prezent (persoana a II-a singular) a verbului tranzitiv 'a adăuga' ori a variantei sale vechi 'a adăoga'; utilizată în graiurile populare și în texte administrative vechi cu sensul de 'să adaugi' sau 'adaugi', exprimând îndemnul sau acțiunea de a pune ceva în plus.
• adăposteală — Termen popular, regional sau familiar utilizat ca variantă pentru 'adăpost', 'refugiu' sau 'găzduire'; loc ferit sau acțiune de a sta la adăpost de ploaie, frig ori primejdii. De asemenea, poate desemna o construcție rudimentară, o colibă ori un paravan improvizat care oferă o protecție de moment în fața intemperiilor.
• adăugi — Formă de conjunctiv prezent sau indicativ prezent (persoana a II-a singular) a verbului tranzitiv 'a adăuga'; utilizată în graiurile populare și în texte vechi ca variantă fonetică pentru standardul 'să adaugi' sau 'adaugi', exprimând acțiunea de a pune ceva în plus.
• adjectiv — Parte de vorbire flexibilă care exprimă o însușire, o calitate sau o caracteristică a unui obiect ori a unei ființe și care se acordă în gen, număr și caz cu substantivul pe care îl determină; clasă morfologică fundamentală folosită pentru a nuanța sensul numelor, având categorii gramaticale proprii precum gradele de comparație.
• adverb — Parte de vorbire neflexibilă care determină un verb, un adjectiv sau un alt adverb, exprimând o caracteristică a unei acțiuni, a unei stări sau a unei însușiri (locul, timpul, modul, cauza, scopul sau intensitatea). Din punct de vedere structural, funcționează ca un instrument sintactic esențial pentru nuanțarea comunicării, putând fi clasificat în mod tradițional după criterii semantice în adverbe de loc, de timp și de mod.
• afazie — Tulburare severă a comunicării ce constă în pierderea totală sau parțială a facultății de a vorbi, de a scrie și de a înțelege limbajul articulat ori scris, survenită în absența oricăror modificări senzoriale sau a unui deficit al aparatului fonator. Această afecțiune este declanșată de leziuni organice dobândite la nivelul scoarței cerebrale (în special în ariile specializate Broca și Wernicke ale emisferei stângi), provocate de accidente vasculare cerebrale, traumatisme craniene, infecții sau procese neurodegenerative, lăsând însă intactă inteligența generală a individului.
• afimia — Formă particulară de afazie motorie caracterizată prin pierderea totală sau parțială a capacității de a executa mișcările articulate necesare vorbirii, deși centrii receptori, înțelegerea limbajului scris și vorbit, precum și aparatul vocal periferic rămân intacte. În neurologia clinică, afimia este cauzată de lețiuni focale la nivelul lobului frontal stâng, împiedicând coordonarea motorie a cuvintelor.
• agrăire — Acțiunea de a agrăi și rezultatul ei; vorbire, glăsuire, rostire a unui enunț sau adresare verbală directă către o persoană. Reprezintă manifestarea fizică a limbajului articulat într-un context istoric sau popular, făcând referire atât la sunetul vocii care comunică, cât și la mesajul transmis.
• agramatism — Tulburare neuropsihologică de limbaj, specifică anumitor tipuri de afazie (în special afazia Broca), caracterizată prin incapacitatea pacientului de a construi fraze corecte din punct de vedere sintactic și morfologic. Persoana afectată tinde să vorbească eliptic, eliminând cuvintele funcționale precum prepozițiile, conjuncțiile și articolele, utilizând verbele la infinitiv sau substantivele la cazurile de bază, generând un stil telegrafic de comunicare.
• alalalt — Formă regională, populară sau familiară rezultată din comprimarea fonetică a pronumelui demonstrativ de diferențiere 'celălalt' (la genul masculin singular); desemnează o persoană, un obiect sau o entitate diferită de cea menționată anterior ori aflată la o distanță mai mare în spațiu sau timp. Acest termen structural este utilizat pe scară largă în graiurile locale din Muntenia, Oltenia și Moldova pentru a simplifica transmiterea orală a ideii de alteritate.
• alalic — Care aparține alaliei, care se referă la alalie sau care este afectat de această tulburare patologică a limbajului; caracterizat prin incapacitatea structurală sau funcțională de a vorbi și de a articula cuvintele, deși intelectul, funcția auditivă și organele periferice de fonație sunt complet intacte. În termeni clinici, descrie simptomatologia specifică unui pacient (de obicei copil) care nu își poate dezvolta vorbirea din cauza unor disfuncții de dezvoltare sau a unor leziuni la nivelul centrilor nervoși cerebrali superiori.
• alaltă — Formă populară, regională sau de natură familiară a pronumelui ori adjectivului pronominal demonstrativ de diferențiere 'cealaltă' (la genul feminin singular); folosită structural pentru a desemna o persoană, un obiect sau o entitate feminină diferită de cea aflată în atenție ori menționată anterior. Acest termen reprezintă un pilon lingvistic important în vorbirea curentă din sudul și estul României, servind la simplificarea indicării alterității.
• alofazie — Tulburare de limbaj sau de vorbire caracterizată prin articularea unor cuvinte sau fraze incoerente, nepotrivite sau complet diferite de cele pe care pacientul intenționează structural să le exprime. Această condiție patologică apare de regulă ca simptom în afaziile senzoriale, în stările de confuzie mintală severă sau în urma unor leziuni focale localizate în emisferele cerebrale dominante, afectând coerența comunicării.
• alolalie — Tulburare de vorbire sau disfuncție a limbajului caracterizată prin pronunția defectuoasă, inversată sau modificată a cuvintelor, ori prin alterarea structurii logice a frazelor, fără ca pacientul să prezinte leziuni organice ale aparatului fonator sau deficiențe intelectuale grave. Acest fenomen structural de natură funcțională se manifestă adesea în cadrul unor sindroame neurologice timpurii, fiind abordat prin terapii logopedice intensive.
• Anafimie — Formă rară de tulburare de limbaj sau variantă terminologică istorică utilizată uneori în semiologia clinică pentru a descrie incapacitatea structurală sau dificultatea extremă de a exprima stările emoționale, sentimentele sau ideile prin cuvinte coerente; de asemenea, poate fi întâlnit în vechea nomenclatură neurologică ca un echivalent contextual pentru anumite forme de afazie sau dizabilități de articulare verbală asociate cu leziuni cerebrale.
• anartrie — Formă clinică extremă de dizartrie, caracterizată prin pierderea totală a capacității de a articula cuvintele și de a pronunța sunetele vorbirii, ca urmare a unei leziuni severe a sistemului nervos central sau periferic (cum ar fi accidentele vasculare cerebrale, traumatismele craniene ori bolile neurodegenerative). În semiologia neurologică, această tulburare structurală afectează exclusiv funcția motorie a mușchilor implicați în fonație, în timp ce funcția de înțelegere a limbajului și capacitatea de scriere rămân intacte.
• anchiloglosie — Malformație congenitală caracterizată prin scurtarea, îngroșarea sau inserția prea avansată a frenului lingual (aței de sub limbă), fapt care limitează sever mișcările normale ale limbii și poate cauza dificultăți în alăptare la sugari, respectiv tulburări de vorbire (fonație) și probleme de igienă orală la copii și adulți.