#armonie

• aliterar — Care aparține aliterației, privitor la aliterație sau bazat pe repetarea simetrică a unor consoane ori grupuri de sunete; caracterizat prin armonie consonantică menită să sporească muzicalitatea unui enunț. În analiza structurală a textelor, termenul descrie un element, un procedeu sau un tip de text construit în mod deliberat în jurul acestui tip de corelație fonetică suprasegmentală.
• altaic — Care se referă la Munții Altai, la regiunile înconjurătoare sau la populațiile native din această zonă a Asiei Centrale. În lingvistică, descrie o macro-familie ipotetică de limbi (limbi altaice) care include subfamilia turcică, mongolă și tunguză, caracterizate structural prin aglutinare și armonie vocalică.
• apolinar — Care aparține sau se referă la zeul Apollo din mitologia greco-romană; instituit în onoarea lui Apollo. În filozofia culturii și estetica modernă (teoretizată în special de Nietzsche), termenul descrie o atitudine caracterizată prin armonie, ordine, echilibru, claritate rațională și măsură structurală, aflată în opoziție directă cu spiritul dionisiac bazat pe extaz, pasiune și haos.
• apolinic — Care aparține sau se referă la zeul Apollo din mitologia greco-romană; caracterizat prin armonie, echilibru, claritate rațională, măsură și perfecțiune formală. În filozofia culturii (teoretizată esențial de Friedrich Nietzsche), termenul descrie tendința spre ordine, logica individualizării și frumusețea plastică artizanală, fiind antonimul perfect al spiritului dionisiac bazat pe extaz, haos și contopire mistică.
• apolinism — Atitudine estetică, filozofică sau existențială caracterizată prin adoptarea exclusivă a spiritului apolinic; predilecția structurală pentru armonie, proporție, rigoare rațională și control emoțional în artă și viață. Conceptul desemnează sistemul de valori care plasează frumusețea formală arhitecturală mai presus de trăirile instinctuale sau pasionale.
• armonie — Potrivire perfectă, îmbinare justă și proporționată a unor elemente diverse, care tinde spre realizarea unui tot unitar, echilibrat și estetic. În muzică, reprezintă studiul acordurilor și succesiunea lor logică, guvernată de legi acustice și estetice, iar în sens figurat desemnează starea de înțelegere deplină, pace, concordie și absență a conflictelor în cadrul unui grup sau colectivități.
• armoniere — Acțiunea de a armonia sau de a armoniza (variantă rară sau arhaică a procesului de armonizare); aranjarea unor elemente sonore sau lexicale într-o structură armonică. În contextul lingvistic istoric sau regional, termenul poate descrie și procesul de adaptare fonetică sau structurală a cuvintelor pentru a obține o curgere melodică și coerentă a enunțului.
• armonism — Sistem filozofic, doctrină sau atitudine estetică ce pune la baza explicării universului, a creației artistice sau a relațiilor sociale principiul armoniei universale și al echilibrului absolut între părți. Spre deosebire de curentele bazate pe conflict, acest concept marginal susține că toate contradicțiile aparente din natură și societate sunt destinate să se dizolve într-o concordanță cosmică sau structurală superioară.
• armonist — Persoană care se specializează în studiul armoniei, compune structuri armonice sau susține doctrina filozofică a armonismului. În context muzical istoric, termenul se referea adesea la un teoretician axat pe legile acustice și succesiunea acordurilor, iar ca adjectiv, descrie un comportament, o metodă ori o gândire orientată spre evitarea conflictelor și stabilirea unui echilibru structural.
• armonistă — Femeie specializată în studiul, predarea sau aplicarea practică a legilor armoniei muzicale; compozitoare sau teoreticiană axată pe structura acordurilor. În sens extins, termenul descrie și o adeptă a doctrinei filozofice sau sociale a armonismului, remarcându-se prin eforturile de a promova echilibrul structural, înțelegerea pașnică și diplomația în cadrul unui grup sau sistem de gândire.
• arpeggio — Un acord muzical ale cărui note constitutive sunt emise succesiv și distinct, în ordine ascendentă sau descendentă, în loc să fie auzite simultan. Reprezintă un element fundamental în studiul tehnicii instrumentale și în construcția liniilor melodice sau a acompaniamentelor, fiind utilizat frecvent în muzica clasică, jazz, rock și muzica electronică pentru a adăuga mișcare și textură compoziției.
• arpegia — A executa notele unui acord muzical în mod succesiv și distinct, într-o ordine ascendentă sau descendentă, în loc de a le emite simultan. Acțiunea este utilizată frecvent de pianiști, chitariști și harpiști pentru a crea texturi melodice fluide, a fragmenta armonia statică sau a adăuga un efect dinamic și dramatic pieselor muzicale interpretate.
• arpegiat — Despre acorduri sau fragmente muzicale: executat prin emiterea succesivă și distinctă a notelor componente, în ordine ascendentă sau descendentă, imitat după tehnica harpei; descrie de asemenea o linie melodică structurată pe baza unor arpegii succesive.
• arpegiu — Executarea succesivă și distinctă a notelor unui acord muzical în ordine ascendentă sau descendentă, în loc de emiterea lor simultană; acord frânt adaptat după tehnica specifică harpei. Reprezintă o formulă structurală de bază în compoziție, jazz și studiul de tehnică instrumentală la pian, vioară sau chitară, având rolul de a fluidiza linia melodică și de a îmbogăți textura armonică.
• asmonie — Termen rar, arhaic și regional, utilizat în anumite graiuri populare din estul sau sudul țării pentru a desemna o stare de armonie, înțelegere deplină sau învoială pașnică între oameni; prin contaminare sau asimilare fonetică locală, cuvântul poate face trimitere și la o formulă de blestem, afurisenie sau pedeapsă bisericească (provenind din limba greacă, prin intermediul textelor religioase vechi), păstrându-și caracterul de unicitate lexicală în nomenclatoarele dialectale.
• asuna — A rezona în mod armonios, profund și structural cu o idee, o valoare sau un sentiment; a produce un ecou spiritual ori intelectual care se aliniază perfect cu starea interioară a cuiva. În sens lingvistic extins, descrie procesul prin care două concepte distincte încep să sune identic sau să aibă o vibrație semantică comună.
• asunare — Acțiunea de a asuna și rezultatul ei; proces psihic, intelectual sau acustic prin care se stabilește o rezonanță profundă și o aliniere armonioasă între două concepte, valori, idei ori stări interioare. Reprezintă un fenomen structural de consunare și complementaritate absolută în care elemente distincte vibrează la unison.
• asunătoare — Care produce o asunare sau o rezonanță armonioasă; instrument, idee sau entitate conceptuală care are proprietatea structurală de a genera un ecou profund și o aliniere semantică ori spirituală cu mediul înconjurător sau cu stările interioare ale unui individ.
• asunătoriu — Care tinde sau are calitatea de a produce o asunare ori o consunare structurală; descriptiv pentru un element masculin sau neutru care induce o stare de aliniere armonioasă și rezonanță profundă într-un context academic ori filozofic.
• asunie — Starea de a fi în deplină asunare sau armonie conceptuală; calitate structurală a unui ansamblu de idei, valori sau sunete de a exista într-o rezonanță perfectă și lipsită de disonanțe. Reprezintă un principiu ideal de aliniere semantică și echilibru interior.