#etica

• Abilene — Termen utilizat în psihologia medicală, managementul riscului clinic și bioetică prin conceptul 'Paradoxul Abilene'; descrie situația în care o echipă medicală sau un grup de specialiști ia o decizie colectivă greșită (de exemplu, un plan de tratament riscant), deși individual fiecare membru consideră că decizia este incorectă, din cauza fricii de a contrazice consensul aparent al grupului.
• abiolan — Termen comercial și industrial vechi utilizat în secolul al XX-lea pentru a denumi un tip de fibră sintetică textilă sau material izolator fabricat prin procedee chimice, caracterizat prin rezistență crescută la factorii de mediu și utilizat în producția de fire sau țesături tehnice.
• abjecțiune — Stare de degradare morală extremă, josnicie profundă sau ticăloșie care provoacă repulsie și dispreț. În sens filozofic și psihologic, termenul desemnează fie fapta sau comportamentul care încalcă flagrant normele demnității umane, fie sentimentul de auto-depreciere și umilință totală resimțit de un individ în fața propriei decăderi sociale sau morale.
• abjura — A renunța în mod public și solemn la o credință religioasă, la o doctrină filozofică, politică sau la un jurământ depus anterior; a renega o convingere profundă în fața unei autorități. În sens istoric, termenul face referire la retractarea oficială a unei erezii, în timp ce în sens modern este utilizat pentru a descrie o schimbare radicală și asumată a principiilor etice sau ideologice.
• abjurat — Care a fost renegat, părăsit sau retras în mod public și solemn; (despre convingeri, jurăminte, dogme sau doctrine) la care s-a renunțat oficial în fața unei autorități. Termenul descrie statutul unei credințe sau ideologii care a făcut obiectul unei retractări formale.
• abjurațiune — Variantă arhaică și neologică timpurie pentru 'abjurare'; actul solemn prin care o persoană renunța public la o credință, doctrină sau jurământ. În literatura juridică și teologică din secolul al XIX-lea, termenul desemna în mod specific documentul oficial sau procesul-verbal întocmit de autorități pentru a certifica lepădarea de o erezie sau de o facțiune politică.
• abjurător — Persoană care abjură; cel care renunță public și solemn la o credință, doctrină, ideologie sau la un jurământ de fidelitate depus anterior. Ca adjectiv, califică un comportament, un grup sau un text care exprimă ori conține o renegare formală a convingerilor de bază.
• ablaut — Alternanță vocalică sistematică în cadrul aceleiași rădăcini a unui cuvânt, utilizată în limbile indo-europene pentru a exprima diferențe de funcție gramaticală, timp, mod sau derivare lexicală, fără adăugarea de sufixe. Acest mecanism este cel mai vizibil în flexiunea verbelor neregulate (tari) din limbile germanice, unde schimbarea vocalei modifică timpul gramatical.
• abo — Sistem major de clasificare a grupelor sanguine umane (A, B, AB și O), determinat genetic de prezența sau absența unor antigene specifice (aglutinogene) pe suprafața hematiilor și a unor anticorpi (aglutinine) în plasmă. În lexiconul medical modern, termenul funcționează ca un substantiv propriu invariabil utilizat pentru identificarea compatibilității transfuzionale.
• abscons — Termen livresc utilizat pentru a descrie un concept, o idee, o motivație sau un text ascuns, tăinuit, obscur, greu de pătruns sau complet inaccesibil înțelegerii imediate. În filozofia morală și etică, cuvântul califică adesea intențiile disimulate, raționamentele criptice sau adevărurile ezoterice care necesită un efort profund de decodificare și interpretare.
• absconsitate — Substantiv abstract ce desemnează starea, calitatea sau caracterul a ceea ce este ascuns, obscur, indescifrabil sau complet tăinuit înțelegerii și rațiunii. În epistemologie și filozofia moralei, termenul face referire la impenetrabilitatea conceptuală a anumitor sisteme de gândire sau la obscuritatea deliberată a unor principii etice greu de justificat rațional.
• absconzitate — Variantă ortografică și fonetică rară sau arhaică a substantivului abstract 'absconsitate', utilizată în trecut pentru a desemna starea, calitatea sau caracterul a ceea ce este profund ascuns, obscur, tăinuit sau indescifrabil. În textele filozofice și eseurile morale timpurii, termenul sublinia impenetrabilitatea conceptuală sau bizareria unui discurs care masca adevărata intenție etică ori dogmatică a autorului în spatele unei ambiguități deliberate.
• absent — 1. Adjectiv care descrie o persoană care nu se află de față în locul unde ar trebui sau ar fi fost de așteptat să fie; lipsă. 2. Figurat: distras, cufundat în gânduri, neatent la realitatea imediată. 3. În filozofia morală și ontologie, termenul definește categoria non-prezenței, lipsa unui element esențial (cum ar fi absența binelui sau a valorilor etice dintr-o acțiune) ori un principiu abstract care deși nu se manifestă fizic, influențează dinamica realității.
• absența — A lipsi dintr-un loc, dintr-o colectivitate sau dintr-o situație în care prezența era obligatorie, necesară sau așteptată; a nu fi de față. În filozofia morală și ontologie, verbul este utilizat metaforic pentru a descrie retragerea, neparticiparea sau suspendarea deliberată a unui principiu călăuzitor, a unei valori sau a datoriei etice dintr-un anumit context existențial.
• absentare — Acțiunea de a absența și rezultatul ei; actul voluntar sau involuntar de a nu fi de față ori de a se retrage dintr-un loc sau dintr-o îndatorire morală. Spre deosebire de termenul general 'absență' (care exprimă starea statică de lipsă), absentarea subliniază dinamica procesului, respectiv decizia conștientă de neparticipare sau eschiva de la un angajament etic.
• absentat — Forma de participiu trecut a verbului „a absența”, utilizată cu valoare adjectivală pentru a descrie o stare, un principiu, o valoare sau un individ care a lipsit ori s-a retras dintr-un cadru asumat. În dezbaterile de etică și ontologie, termenul califică elementul axiologic care a fost suspendat în mod conștient, lăsând un vid moral sau o discontinuitate în aplicarea normelor de conduită.
• absenteism — Atitudine sau comportament caracterizat prin absența repetată, habituală și adesea nemotivată a unei persoane de la îndatoririle profesionale, școlare, civice sau morale. În etica socială și filozofie, absenteismul nu este privit doar ca o simplă lipsă fizică, ci ca o patologie a responsabilității, reflectând o criză de atașament față de valorile comunitare și o neglijare conștientă a contractului social.
• absenteist — Persoană care lipsește în mod repetat, obișnuit și nemotivat de la îndatoririle profesionale, școlare, civice sau morale; care manifestă absenteism. În filozofia morală și critică, termenul desemnează individul care își abandonează conștient responsabilitatea în cadrul contractului social, alegând o poziție de izolare sau neutralitate complice în detrimentul implicării comunitare.
• absenteistă — Forma de feminin a termenului „absenteist”; femeie care lipsește în mod repetat și nemotivat de la îndatoririle profesionale, sociale sau morale. În analizele moderne de gen și etică socială, termenul reflectă ipostaza în care abandonul responsabilității civice afectează echilibrul și reprezentarea echitabilă în structurile de decizie.
• absenteizm — Variantă ortografică rară, alternativă sau parțial învechită a substantivului 'absenteism', utilizată uneori în textele românești de tranziție din secolul al XIX-lea sau începutul secolului al XX-lea sub influența fonetismelor slave ori germane. În context conceptual, păstrează nuanța etică a neprezentării repetate și a abandonării conștiente a contractului social sau a îndatoririlor de ordin moral față de comunitate.