#mesteșuguri

• alămar — Meșter sau muncitor specializat în topirea, prelucrarea, laminarea sau sudarea alamei, precum și în confecționarea, repararea ori decorarea diverselor obiecte ornamentale și utilitare din acest aliaj de cupru și zinc. În sens istoric și etnografic, termenul desemnează și negustorul ambulant care comercializa vase, unelte sau accesorii metalice manufacturate în atelierele de turnătorie.
• alămărie — Atelier specializat în topirea, turnarea, modelarea și prelucrarea meșteșugărească a alamei, sau magazin destinat comercializării exclusive a obiectelor utilitare, ornamentale și accesoriilor metalice fabricate din acest aliaj de cupru și zinc. În sens colectiv, termenul desemnează totalitatea produselor ori vaselor de alamă dintr-o gospodărie, dintr-un inventar comercial sau dintr-o colecție muzeală etnografică.
• alămui — Variantă fonetică regională sau formă dialectală atestată pentru verbul a alămi (sau a lămi); acțiunea de a acoperi suprafața unui obiect metalic cu un strat subțire de alamă. De asemenea, în anumite graiuri meridionale, poate fi o variantă pentru verbul a lămâi, însemnând a adăuga suc de lămâie într-un preparat culinar pentru a-i schimba aciditatea.
• alămuri — Substantiv colectiv (folosit predominant la plural) care desemnează totalitatea obiectelor, vaselor, uneltelor, instrumentelor muzicale sau accesoriilor decorative fabricate din alamă. În limbaj tehnic sau arheologic, termenul se referă la piesele de feronerie sau podoabele din aliaj de cupru și zinc găsite într-un inventar comercial ori gospodăresc.
• albiaș — Mester lemnar popular sau meșteșugar tradițional specializat în cioplirea, confecționarea și scobirea manuală a albiilor, covăților, troacelor sau lingurilor din trunchiuri de lemn moale (plop, salcie, tei); lingurar ori rotar (parțial). În trecut, acești artizani formau comunități sau bresle mobile rurale care își vindeau produsele utilitare din lemn prin târgurile sezoniere.
• alciui — A tăia, a fasona sau a curăța marginile unei piese de lemn, ale unei scânduri ori ale unei țesături de casă; a finisa în mod rudimentar un obiect de tâmplărie rurală. Termenul se folosește izolat în graiurile din zona montană a Transilvaniei și a Maramureșului, fiind legat de meșteșugurile tradiționale casnice.
• alciuire — Acțiunea de a alciui și rezultatul ei; procesul rudimentar de fasonare, tăiere sau finisare a marginilor unei piese de lemn ori ale unui material textil tradițional. Acest termen tehnic regional definește munca fizică manuală depusă în atelierele rurale din Carpați.
• alciuit — Care a fost supus procesului de alciuire; lemn, scândură sau material textil ale cărui margini au fost tăiate, fasonate sau curățate în mod rudimentar; finisat grosier. Termenul caracterizează starea finală a unui obiect de tâmplărie rurală pregătit manual în atelierele din comunitățile montane carpatice.
• amoietură — Formă arhaică sau populară ce desemnează rezultatul procesului de înmuiere ori o porțiune dintr-un material organic devenit flexibil în urma contactului prelungit cu un lichid. În meșteșugurile tradiționale (tăbăcărie, frânghierie), termenul indică starea optimă a fibrelor sau a pieilor pregătite pentru prelucrarea manuală.
• apunătoriu — Formă arhaică și regională pentru 'apunător'; desemnează o unealtă meșteșugărească utilizată pentru fixarea, așezarea structurală ori calibrarea pieselor în poziții fixe, sau un asistent de meșter care sprijinea elementele de construcție în arhitectura rurală veche.
• apuți — Termen regional rar, utilizat în anumite graiuri locale arhaice ca variantă fonetică sau semantică derivată pentru acțiunea de a pune, a așeza sau a potrivi o piesă mică, un element de prindere sau un accesoriu într-un ansamblu structural fix.
• arciuire — Variantă regională, fonetică sau arhaică pentru termenul 'arcuire'; acțiunea de a îndoi sau de a curba un obiect flexibil sub formă de arc și rezultatul ei; proces structural prin care un material elastic (lemn, metal sau plastic) este supus unei forțe de torsiune sau tensiune mecanică pentru a obține o formă concavă ori convexă. În sens meșteșugăresc, arciuirea descrie fasonarea manuală a elementelor de rezistență din structura căruțelor, a butoaielor ori a arcurilor tradiționale de vânătoare.
• areciui — Variantă fonetică regională sau formă arhaică întâlnită în anumite graiuri rurale pentru verbul 'a arciui' (sau 'a arcuie'); acțiunea de a îndoi, a curba sau a fasona un material flexibil (lemn, bare metalice) sub formă de arc de cerc. În sens meșteșugăresc tradițional, termenul descrie procesul prin care rotarii sau dogarii modifică axa geometrică structurală a componentelor din lemn prin expunere la aburi ori căldură pentru a le spori plasticitatea.
• argalie — Termen regional sau arhaic extrem de rar, utilizat istoric în anumite graiuri pentru a desemna o unealtă veche folosită în procesul de prelucrare sau finisare a pieilor (argăsire, tăbăcărie) ori o substanță rudimentară, un amestec fluid de substanțe astringente utilizat în gospodăria tradițională ca agent de tăbăcit. În lingvistica istorică structurală, reprezintă o derivare vernaculară ce marchează legăturile cu vechile meșteșuguri casnice ale prelucrării materialelor organice.
• argăsăriță — Femeie care se ocupă cu meșteșugul argăsirii sau care lucrează într-o tăbăcărie; soția sau fiica unui meșter argăsar implicată structural în treburile atelierului familial. În contextul economiei casnice tradiționale, o argăsăriță supraveghea adesea etapele secundare sau delicate de finisare a pieilor subțiri de oaie ori miel, curățarea lânii sau prepararea soluțiilor din plante utilizate pentru tăbăcit.
• arghelegiu — Termen ocupațional arhaic extrem de rar, utilizat istoric în anumite graiuri locale pentru a desemna un meșter turnător, un slujbaș la monetăria domnească (bănărie) ori un artizan argintar care prelucra argintul (arghirul / arghelul) sau aliajele metalice albe din care se făceau podoabe, nasturi și monede. În lingvistica istorică structurală, reprezintă o derivare hibridă formată cu sufixul ocupațional de origine otomană '-giu' aplicat pe o rădăcină lexicală balcanică.
• argintariță — Femeie sau fată care se ocupă cu meșteșugul argintăriei, tăbăcirii cu argint sau fabricării podoabelor din argint; soția ori fiica unui meșter argintar implicată structural în treburile atelierului familial. În contextul breslelor și al economiei casnice premoderne, termenul denumea artizana care supraveghea gravarea fină, curățarea metalelor prețioase ori gestionarea inventarului de bijuterii și obiecte liturgice ornamentate.
• arșea — Termen arhaic sau regional ce desemnează o bucată de pânză arsă, un fitil textil parțial carbonizat folosit în trecut la aprinderea focului cu amnarul și iasca, sau o nuanță cromatică închisă, similară culorii lemnului pârjolit. În anumite contexte tehnice vechi, putea reprezenta și o defecțiune texturală cauzată de supraîncălzirea firelor în timpul prelucrării.
• Arts and Crafts — Mișcare artistică, estetică și socială internațională apărută în Marea Britanie la mijlocul secolului al XIX-lea, inițiată de William Morris și John Ruskin, care promova revitalizarea meșteșugurilor tradiționale, designul simplu, utilizarea materialelor naturale și calitatea execuției manuale. Curentul s-a dezvoltat ca o reacție directă împotriva industrializării masive, a producției de masă de slabă calitate și a formelor decorative artificiale specifice epocii victoriene.
• astiuz — Un termen extrem de rar, utilizat istoric sau în anumite comunități restrânse ca jargon profesional ori regionalism pentru a descrie un dispozitiv rudimentar de fixare, un cui special de lemn sau o pană de ajustare folosită în meșteșugurile tradiționale (tâmplărie, morărit). Reprezintă o piesă structurală mică ce servește la calibrarea sau blocarea unui mecanism simplu pentru a preveni jocul componentelor.