#ratiune

• aberațiune — Formă arhaică și livrescă a neologismului 'aberație', utilizată în textele juridice, filosofice și medicale din secolul al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea pentru a desemna o eroare gravă de judecată, o rătăcire a rațiunii sau o deviere flagrantă de la normele morale stabilite. În vechea jurisprudență românească, termenul califica o mărturie sau o interpretare absurdă a legii, considerată o rătăcire intelectuală temporară a celui care o formula.
• abjurațiune — Variantă arhaică și neologică timpurie pentru 'abjurare'; actul solemn prin care o persoană renunța public la o credință, doctrină sau jurământ. În literatura juridică și teologică din secolul al XIX-lea, termenul desemna în mod specific documentul oficial sau procesul-verbal întocmit de autorități pentru a certifica lepădarea de o erezie sau de o facțiune politică.
• adjurațiune — Variantă arhaică și livrescă a substantivului 'adjurare' sau 'adjurație', reprezentând o formulă solemnă de invocare, rugăminte stăruitoare ori poruncă imperativă bazată pe un jurământ sacru. În vechile texte ecleziastice sau juridice, se folosea pentru a exprima constrângerea morală ori spirituală supremă exercitată asupra unui martor sau a unui spirit.
• administrațiune — Formă învechită, livrescă și pur etimologică a substantivului 'administrație'; desemna în trecut ansamblul serviciilor publice, birourilor executive sau aparatul funcționăresc însărcinat cu conducerea treburilor statului ori ale unei instituții, fiind utilizată intensiv în legislația română din secolul al XIX-lea.
• admirațiune — Formă învechită și livrescă a cuvântului 'admirație', utilizată pe larg în literatura română din secolul al XIX-lea și de la începutul secolului al XX-lea pentru a desemna sentimentul de stimă, uimire plăcută și respect profund. Păstrează sufixul etimologic latin de tip cult, fiind întâlnită astăzi doar în reeditări ale textelor clasice sau folosită intenționat pentru a conferi un aer solemn, arhaic ori ironic discursului.
• adorațiune — Formă arhaică, livrescă sau variantă cultă veche a substantivului 'adorație', desemnând manifestarea supremă a cultului religios datorat divinității sau o stare de iubire intensă, profund idealizată și pătimașă. Deși a fost înlocuit în lexicul modern de forma mai scurtă, termenul se conservă în traducerile biblice istorice, în textele liturgice vechi și în poezia romantică timpurie.
• afabula — A construi, a structura sau a organiza fabula (subiectul, intriga sau canavaua narativă) a unei opere literare, a unui text dramatic ori a unui scenariu cinematografic. Acest proces regizează succesiunea logică și cronologică a evenimentelor și acțiunilor prin care evoluează personajele, constituind fundamentul structural al oricărei compoziții epice sau dramatice.
• aglomerațiune — Formă învechită și livrescă a substantivului aglomerație, utilizată cu precădere în textele administrative, juridice sau literare din secolul al XIX-lea și de la începutul secolului al XX-lea. Păstrează exact aceleași semnificații legate de concentrarea de populație, clădiri sau obiecte într-un spațiu delimitat.
• aliterațiune — Variantă arhaică, livrescă sau lexicografică de tip etimologic a substantivului 'aliterație'; denumește figura de stil bazată pe repetiția aceleiași consoane în cuvinte învecinate. Termenul se întâlnește în studiile literare, gramaticile și dicționarele românești de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, fiind ulterior înlocuit complet în limba standard de forma modernă.
• alterațiune — Variantă arhaică, juridică sau livrească a cuvântului 'alterație' ori 'alterare'; desemnează actul de denaturare, deteriorare sau falsificare a unui document official, a unei stări de fapt ori a unui text literar.
• amanetare — Acțiunea de a amaneta un bun mobil și rezultatul ei; procesul juridic și financiar prin care un obiect este lăsat drept gaj în schimbul unui credit pe termen scurt. Reprezintă totalitatea operațiunilor administrative care includ expertizarea bunului, semnarea acordului de împrumut și blocarea fizică a obiectului în seiful creditorului până la achitarea datoriei.
• ameliorațiune — Formă învechită, arhaică sau livrescă pentru 'ameliorare'; desemnează actul de a aduce un sistem, o proprietate imobiliară, un contract sau o condiție socială la o stare calitativ superioară. În limbajul juridic și notarial din secolele al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, termenul descria clauzele referitoare la investițiile făcute de un chiriaș sau concesionar pentru sporirea valorii unui bun dat în folosință.
• amfibic — Care are caracter amfibiu, se bazează pe operațiuni mixte pe uscat și pe apă sau se referă la organismele cu mod de viață dublu. În terminologia militară, definește manevrele tactice, debarcările, trupele sau vehiculele speciale concepute structural pentru a lansa atacuri dinspre mare direct pe teritoriul terestru inamic.
• andosare — Acțiunea de a andosa un titlu de credit la ordin și rezultatul ei; operațiunea juridică, bancară și comercială prin care se scrie o mențiune de transfer pe spatele unui cec, al unei cambii ori al unui bilet la ordin. Reprezintă formalitatea structurală obligatorie care validează transmiterea legală a proprietății asupra valorii înscrise în document.
• antifilosofic — Care se opune spiritului, metodelor sau principiilor fundamentale ale filosofiei; care respinge speculația teoretică abstractă, căutarea adevărului prin rațiune pură sau validitatea sistemelor metafizice. În sens istoric și analitic, termenul descrie atitudini rigide, dogmatice ori pur pragmatice (antifilosofia) care consideră chestionarea conceptuală a realității ca fiind inutilă, dăunătoare sau subversivă în raport cu dogmele ori științele empirice.
• antifilozofic — Variantă ortografică acceptată academic pentru termenul 'antifilosofic'; care contrazice, respinge sau se opune spiritului și metodelor riguroase ale filozofiei. Descrie o atitudine sau o doctrină dogmatică, mistică sau ultra-pragmatică ce consideră speculația conceptuală, interogația existențială și utilizarea rațiunii pure ca fiind inutile, dăunătoare sau subersive în raport cu dogmele stabilite ori cu datele pur empirice.
• antinomie — Contradicție insolubilă între două legi, două dispoziții juridice sau două teze filosofice deopotrivă de logice, raționale și aparent demonstrabile; în sistemul kantian, reprezintă conflictul inevitabil în care intră rațiunea pură cu ea însăși atunci când încearcă să conceapă infinitul sau absolutul prin intermediul lumii fenomenale.
• apuntaj — Operațiunea tehnică și rezultatul ei de a apunta; ansamblul manevrelor și al sistemelor structurale folosite pentru ghidarea, prinderea și imobilizarea unei ambarcațiuni ușoare sau a unui aparat de zbor pe o navă-bază.
• aspirație — Dorință puternică, tendință lăuntrică sau ideal măreț spre care tinde o persoană ori o colectivitate (râvnire, ideal); în context tehnic, reprezintă acțiunea fizică de absorbție sau succiune a unui fluid ori gaz prin crearea unei presiuni scăzute; în medicină, indică pătrunderea accidentală a unor corpuri străine sau lichide în căile respiratorii ori extragerea controlată a fluidelor din corp.
• aspirațiune — Variantă livrescă, arhaică sau formală pentru aspirație, desemnând dorința puternică, tendința structurală ori elanul spiritual al unui individ sau al unei colectivități către un ideal, o realizare superioară sau un scop nobil; (rar, în sens fizic vechi) procesul mecanic de atragere sau sucțiune a unui curent de aer ori de fluid.