Dicționarul de Arhaisme și Regionalisme al Limbii Române

• anterie — Formă secundară de plural sau variantă regională arhaică pentru termenul 'antereu', desemnând colecția de haine lungi boierești, de inspirație orientală, purtate în trecut de clasa nobiliară din Principatele Române. Aceste piese de vestimentație structurală erau caracterizate prin croiala ajustată pe bust și largă în partea de jos, fiind realizate din materiale extrem de rafinate și scumpe pentru a reflecta rangul posesorului.
• antrea — Formă veche sau regională pentru cuvântul 'antre'; spațiu de intrare, vestibul sau hol de dimensiuni reduse situat la intrarea unei case tradiționale ori a unui apartament. În arhitectura rurală istorică, reprezenta tinda sau încăperea de trecere care făcea legătura între ușa principală de la exterior și odăile de locuit, având rol de izolare termică.
• aorar — Termen arhaic și regional ce desemnează un meșter popular specializat în confecționarea, decorarea sau comercializarea salbelor, podoabelor și ornamentelor tradiționale din monede de aur (auri). De asemenea, în anumite contexte vechi, cuvântul descria o persoană care se ocupa cu gestionarea sau cântărirea metalelor prețioase în atelierele meșteșugărești.
• apelpiseală — Stare psihologică de deznădejde profundă, disperare extremă sau pierdere totală a speranței; lipsă de perspectivă în fața unei situații dificile. Acest termen, cu o puternică tentă literară și istorică, era utilizat frecvent în scrierile din secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, fiind înlocuit treptat în limba modernă de cuvântul 'disperare'.
• apropiaș — Persoană din anturajul imediat al cuiva, ruda de sânge sau vecin de încredere dintr-o comunitate rurală tradițională; om de casă, sfetnic ori prieten intim. Ca adjectiv, descrie pe cineva aflat în relații strânse de rudenie, alianță sau vecinătate directă.
• apropiașă — Forma feminină pentru apropiaș; femeie din anturajul imediat, rudă de sânge, vecină de încredere sau prietenă intimă într-o comunitate rurală tradițională ori la curțile boierești. Ca adjectiv, descrie o persoană de sex feminin aflată în relații strânse de rudenie, alianță sau proximitate structurală directă.
• arcear — Militar din evul mediu înarmat cu arc și săgeți; luptător specializat în trageri la distanță care făcea parte din corpurile de oaste ale domnitorilor moldoveni sau munteni. În sens extins, termenul denumește meșterul sau artizanul specializat în confecționarea arcurilor de luptă sau de vânătoare, o breaslă recunoscută pentru secretele tehnice legate de prelucrarea lemnului flexibil și a tendoanelor de animale.
• argumentiruire — Acțiunea de a argumentirui și rezultatul ei; formă arhaică și regională pentru termenul modern 'argumentare', desemnând procesul de aducere a dovezilor sau a raționamentelor logice în sprijinul unei aserțiuni. Termenul a circulat pentru o perioadă scurtă în textele transilvănene de la cumpăna secolelor al XVIII-lea și al XIX-lea ca un hibrid lexical, fiind eliminat din uzul curent odată cu standardizarea academică a limbii române literare.
• arhonda — Termen onorific și titlu de curtoazie utilizat în trecut în Imperiul Bizantin și ulterior în Principatele Române, desemnând un mare boier, un nobil de viță veche sau un înalt demnitar clerical ori laic. În contextul monahal actual (în special la Muntele Athos), cuvântul se folosește ca formulă de adresare respectuoasă pentru oaspeții de seamă sau pelerini, reflectând o demnitate structurală recunoscută de comunitate.
• arhondăriță — Termen onorific și titlu de curtoazie utilizat în trecut în Principatele Române pentru a desemna soția sau fiica unui arhonda (mare boier ori nobil), ori o femeie care deținea prin drept propriu o poziție socială înaltă în structura boierească. În anumite medii monahale sau administrative vechi, termenul putea indica și femeia responsabilă cu administrarea arhondaricului (casa de oaspeți) într-o mănăstire de maici.
• arhontăreasă — Soția unui arhonte sau boier mare; termen arhaic utilizat în țările române pentru a desemna o femeie din înalta aristocrație nobiliară, care se bucura de un statut social privilegiat și de respectul comunității datorită rangului soțului ei.
• armangiu — Persoană care se ocupa în trecut cu fabricarea, vânzarea sau întreținerea armelor ori a uneltelor de fier; meșter armurar regional sau lucrător specializat într-un arsenal ori atelier metalurgic vechi. Termenul reflectă o specializare tehnică istorică, fiind întâlnit în documentele administrative din epocile trecute.
• arvat — Termen juridic și comercial vechi utilizat pentru a desemna arvuna, avansul financiar sau garanția în bani plătită în momentul încheierii unui acord verbal ori a unui contract pentru a asigura rezervarea unui bun ori finalizarea unei tranzacții. În sens extins, reprezenta un gaj simbolic ori o confirmare formală a unui angajament ferm între două părți contractante.
• atribuțiune — Formă secundară sau arhaică pentru termenul 'atribuție'; sferă de competență legală, ansamblu de prerogative, drepturi sau obligații oficiale încredințate unei instituții, autorități ori unui funcționar public. Deși în limba modernă este preferată forma mai scurtă, termenul supraviețuiește structural în texte juridice istorice, reglementări administrative vechi și în limbajul juridic formal.
• auneori — Variantă fonetică și regională rară a adverbului 'uneori', folosită pentru a exprima o succesiune discontinuă de momente sau stări desfășurate în timp. Termenul evocă o temporalitate fragmentată, ivită din ritmurile vechi ale graiului popular, având o puternică încărcătură nostalgică și stilistică în textele literare cu tentă arhaică.
• aurma — Termen istoric de origine orientală ce desemnează o taxă specială, o despăgubire sau o sumă de bani percepută în trecut în Țările Române sub influență otomană, adesea legată de succesiuni, amenzi rurale sau răscumpărarea unor obligații feudale. În sens restrâns, termenul apare în documentele vechi de cancelarie pentru a indica o cotă-parte din bunurile lăsate moștenire sau o reținere monetară aplicată tranzacțiilor cu aur și animale.