#biolog

• abacteriemic — Termen medical care descrie starea unui organism sau a sângelui circulant în care nu se găsesc bacterii viabile. Se utilizează clinic pentru a confirma absența unei infecții sistemice diseminate prin torentul sangvin sau pentru a descrie faza de remisiune completă a unui pacient tratat cu succes pentru bacteriemie, unde hemoculturile repetate devin negative.
• abator — Unitate industrială specializată, dotată cu instalații adecvate pentru sacrificarea animalelor, prelucrarea cărnii și controlul veterinar al carcaselor. În igiena publică și epidemiologie, abatorul reprezintă un punct critic de control sanitar, fiind reglementat strict pentru prevenirea epidemiilor de trichineloză, salmoneloză, antrax sau encefalopatie spongiformă bovină (boala vacii nebune) și pentru eliminarea deșeurilor biologice.
• aberativ — Care prezintă caracterul unei aberații; generator de devieri, anomalii sau deformări în raport cu o normă biologică, fizică sau logică. În optică, termenul descrie un mediu refractant sau o lentilă care introduce distorsiuni de fază sau de sfericitate în fasciculul luminos. În biologie, se referă la factori sau procese mutageni care determină modificări structurale anormale la nivelul materialului genetic.
• Aberdeen — Oraș de coastă major din nord-estul Scoției, cu relevanță profundă în istoria epidemiologiei, științelor medicale și cercetării nutriționale globale. Găzduiește renumita Universitate din Aberdeen (fondată în 1495) și Institutul Rowett, locuri unde s-au realizat descoperiri fundamentale în controlul infecțiilor (precum studiile pionierat ale lui Alexander Ogston asupra stafilococilor) și politici de nutriție publică aplicate la nivel internațional.
• abi — Element de compunere savantă utilizat ca prefixoid (variantă a prefixului 'abio-') pentru a semnala absența vieții, lipsa organismelor vii sau procese organice care se desfășoară în afara structurilor biologice active. În biochimie și farmacologie clinică, participă la formarea unor termeni tehnici ce descriu medii sterile, sinteze chimice artificiale de compuși genetici ori reacții moleculare complet lipsite de interacțiune celulară vie.
• abio — Element prim de compunere savantă (prefixoid) care intră în structura unor neologisme din domeniul biologiei, ecologiei sau chimiei pentru a exprima lipsa vieții, absența organismelor vii sau referirea la mediul neînsuflețit.
• abiogen — Însușire care desemnează un proces, o substanță sau un element format ori produs în absența activității organismelor vii, prin fenomene pur fizice sau chimice desfășurate în mediul neînsuflețit.
• abiogeneză — Teorie științifică și evoluționistă care susține că primele organisme vii de pe Pământ au luat naștere în mod spontan din materie neînsuflețită, anorganică sau minerală, prin procese chimice și fizice treptate desfășurate de-a lungul erorilor geologice.
• abiogenie — Termen științific utilizat uneori ca sinonim pentru abiogeneză, desemnând studiul sau procesul ipotetic de generare a organismelor vii din materie anorganică sau neînsuflețită. În terminologia mai veche, definea faza inițială a evoluției planetare în care s-au format compușii organici complecși fără participarea directă a vieții.
• abiologie — Domeniu teoretic sau ramură de studiu care se ocupă cu cercetarea structurilor, fenomenelor și factorilor din natură care nu prezintă viață sau caracteristici biologice, analizând interacțiunea dintre mediul neînsuflețit (anorganic) și cel viu.
• abioseston — Componentă neînsuflețită sau anorganică a sestonului, formată din particule minerale inerte, resturi detritice sau fragmente de rocă aflate în suspensie în masa apei unui bazin acvatic (lac, râu sau mare).
• abiotrofic — Însușire care se referă la abiotrofie; caracterizat printr-o pierdere treptată a vitalității, o degenerare progresivă sau o incapacitate de nutriție și dezvoltare normală a unor celule, țesuturi ori organe, cauzată de factori intrinseci sau genetici, în absența unei cauze externe evidente.
• abiotrofie — Fenomen biologic sau stare caracterizată prin pierderea treptată a vitalității, diminuarea rezistenței fiziologice și degenerarea progresivă a unor celule, țesuturi ori organe. Acest proces de degradare timpurie sau declin funcțional este determinat de factori interni, constituționali sau genetici, manifestându-se în absența unor agresiuni exterioare evidente.
• abioză — Termen științific care desemnează absența totală a vieții sau starea unui mediu în care existența organismelor vii este complet imposibilă din cauza lipsei factorilor abiotici esențiali sau a prezenței unor condiții fizico-chimice extreme. De asemenea, poate descrie suspendarea temporară a manifestărilor vitale ale unui organism (stare de viață latentă).
• ablefarie — Absența congenitală parțială sau totală a pleoapelor, studiată în antropologia fizică, zoologia comparată și biologia dezvoltării pentru înțelegerea mutațiilor genetice evolutive și a anomaliilor structurale la vertebrate. În studiile paleoantropologice și de dinamică a populațiilor animale, acest caracter morfologic este analizat ca o trăsătură recesivă extremă care afectează adaptabilitatea și protecția aparatului vizual în medii cu expunere solară intensă.
• abranhial — Care este lipsit de branhii (organele respiratorii specifice organismelor acvatice); care nu posedă un sistem respirator branhiat, realizând schimburile de gaze fie prin intermediul plămânilor, fie direct prin aparatul cutanat (piele); (despre stadii evolutive) fază din dezvoltarea unui organism în care aparatul respirator respirator acvatic nu s-a format încă sau s-a atrofiat complet.
• absorbție — Procesul fizic sau chimic prin care o substanță pătrunde în masa altui corp; în toxicologie clinică și farmacocinetică, reprezintă pătrunderea unui toxic sau medicament în circulația sanguină prin membranele biologice.
• absorpțiune — Fenomenul fizic sau chimic prin care o substanță (gaz, lichid sau energie) pătrunde în masa altui corp și este reținută de acesta; procesul de asimilare a nutrienților de către un organism viu. În sens economic sau social, reprezintă integrarea completă a unor elemente, fonduri sau entități mai mici într-o structură mai mare.
• abyssinicus — Epitet specific utilizat în nomenclatura binară latină pentru a desemna specii de plante, păsări sau animale originare din regiunea istorică Abisinia (Etiopia de astăzi) ori specifice Cornului Africii. Prezența acestui adjectiv în denumirea științifică indică aria biogeografică nativă unde specia respectivă a fost identificată, descrisă sau clasificată pentru prima dată.
• acantologie — Ramură specializată sau tratat din cadrul științelor biologice (botanică și zoologie) care se ocupă cu studiul sistematic, clasificarea, structura anatomică și rolul ecologic al spinilor, ghimpiilor, țepilor sau formațiunilor rigide ascuțite prezente la plante și animale. Termenul guvernează cercetările axate pe adaptările morfologice defensive și adaptative ale organismelor xerofite ori ale nevertebratelor și vertebratelor armate cu ghimpi.