#Artur

• Amfilohie Hotiniul — Episcop, cărturar, traducător și pedagog român din Iluminism (cca. 1730–1800), originar din Moldova și ierarh de Hotin. Este recunoscut istoric pentru redactarea și traducerea unora dintre primele manuale școlare în limba română din Principate, punând bazele terminologiei științifice naționale în domenii precum geografia (printre primele tratate geografice tipărite în română), aritmetica și teologia dogmatică.
• arăduire — Acțiunea de a (se) arădui și rezultatul ei; momentul inițial al pornirii la drum, declanșarea unui phenomenon sau începerea rituală ori administrativă a unei activități. Reprezintă un substantiv provenit dintr-un infinitiv lung, specific graiurilor arhaice transilvănene, ce surprinde dinamismul unui început sau al unei deplasări fizice.
• Arțer — Variantă arhaică de transcriere sau pronunție populară atestată în documentele vechi și traducerile timpurii pentru prenumele masculin 'Arthur' sau 'Artur'. Acest termen reflectă adaptarea fonetică specifică textelor din secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, unde numele occidentale erau adesea modelate conform tiparelor de accentuare și flexiune ale graiurilor locale din spațiul românesc.
• Artur — Prenume masculin de origine celtică, larg răspândit în spațiul european, asociat din punct de vedere istoric și literar cu figura legendară a Regelui Arthur al Marii Britanii și a Cavalerilor Mesei Rotunde. Etimologia numelui este strâns legată de rădăcina celtică 'artos' (urs), simbolizând forța, curajul și statutul de războinic conducător, fiind preluat în limba română prin filieră occidentală.
• arturisi — Variante arhaică sau regională întâlnită în vechile texte juridice și ecleziastice pentru verbul 'mărturisi'; a recunoaște public o faptă, a destăinui un adevăr ascuns în fața unei autorități sau a declara oficial o convingere religioasă. În context spiritual, termenul descrie actul de a-și exprima păcatele în cadrul tainei spovedaniei, păstrându-și valoarea istorică de mărturie asumată solemn.
• arturisitor — Formă arhaică pentru termenul 'mărturisitor'; persoană care face o mărturisire, care declară sau recunoaște un adevăr, o culpă ori o convingere profundă. În sens religios istoric, termenul desemnează un creștin care și-a afirmat public credința în timpul persecuțiilor, suferind chinuri sau închisoare fără a fi primit însă moartea de martir.
• autoacuzat — Care s-a învinovățit singur, atribuindu-și comiterea unei fapte penale, a unei abateri sau a unei culpe morale; persoană care a depus o mărturie sau a semnat o declarație prin care se incriminează de bunăvoie în fața unei autorități.
• autoacuzație — Învinuire sau incriminare pe care o persoană și o aduce ei însăși, formal sau informal; declarație ori act prin care se afirmă propria vinovăție. În psihopatologie, reprezintă un simptom des întâlnit în stările melancolice sau depresive, unde îmbracă adesea un caracter delirant.
• autodemasca — A-și dezvălui, a-și mărturisi sau a-și da în vileag de la sine propriile secrete, intenții ascunse, greșeli, vinovății sau adevărata identitate, adesea în mod involuntar prin comportament ori în mod forțat în cadrul unor procese ideologice. În contextul istoric al regimurilor totalitare, acțiunea descrie actul prin care un individ își recunoștea public abaterile politice.
• autodenunț — Acțiunea prin care o persoană se prezintă de la sine în fața organelor de urmărire penală sau a autorităților judiciare pentru a mărturisi o infracțiune ori o faptă ilicită pe care a comis-o personal sau la care a participat, înainte ca aceasta să fie descoperită. În termeni procedurali structurali, reprezintă o cauză de reducere a pedepsei sau de impunitate conform codului penal.
• autodenunța — A se prezenta de la sine în fața organelor de urmărire penală sau a autorităților judiciare competente pentru a mărturisi și a asuma comiterea unei infracțiuni ori a unei fapte ilicite proprii, înainte ca aceasta să fie cunoscută sau descoperită de stat. Acest act structural procedural este realizat de făptuitor din motive de remușcare sau pentru a beneficia de reduceri substanțiale ale pedepsei prevăzute de lege.
• autodenunțare — Acțiunea de a se autodenunța și rezultatul ei; denunțare de sine făcută în mod voluntar în fața autorităților penale înainte ca fapta să fie cunoscută de acestea. Acest act reprezintă o manifestare oficială de recunoaștere a vinovăției și produce efecte structurale atenuante majore în stabilirea cuantumului pedepsei finale.
• autodenunțat — Care s-a denunțat singur, în mod voluntar și din proprie inițiativă, în fața autorităților judiciare ori a organelor de urmărire penală pentru comiterea unei infracțiuni proprii, înainte ca fapta să fie descoperită de organele de stat. În sens procedural, descrie statutul structural al făptuitorului care a recurs la o mărturisire completă pentru a beneficia de clemență sau impunitate.
• autodenunțător — Persoană care se denunță pe sine însuși în fața legii, aducând la cunoștința autorităților o infracțiune pe care a comis-o personal sau la care a participat; (rar) care conține sau exprimă un autodenunț. Acest statut structural implică o manifestare activă și unilaterală de asistență acordată justiției înainte de sesizarea din oficiu a organelor de urmărire.
• avua — A recunoaște o fapta, o obligație, o datorie sau un adevăr în fața unei instanțe judecătorești sau a unei autorități oficiale; a mărturisi sau a admite validitatea unui act sau a unei pretenții legale. Termenul reprezintă un împrumut modern de filieră franceză (avouer) utilizat în limbajul juridic și administrativ din secolul al XIX-lea, fiind ulterior înlocuit complet de verbele 'a recunoaște' sau 'a mărturisi'.
• avuabil — Care poate fi recunoscut, mărturisit sau admis în mod public fără rușine, teamă sau consecințe juridice negative; complet mărturisibil. Preluat în secolul al XIX-lea din limba franceză (avouable), adjectivul descrie un motiv, o intenție sau o faptă care este morală, legală și transparentă, nefiind nevoie să fie ascunsă.
• avuare — Acțiunea de a avua și rezultatul ei; recunoaștere oficială, mărturisire formală sau admitere a unei stări de fapt, a unei obligații contractuale ori a valabilității unui înscris în fața unei instanțe de judecată. Acest termen juridic de sorginte franceză a fost utilizat în legislația și procedurile civile din secolul al XIX-lea, desemnând validarea consensuală a unei pretenții exprimate de partea adversă.
• avuat — Care a fost recunoscut, admis sau mărturisit în mod formal în fața unei autorități administrative ori judecătorești; confirmat din punct de vedere legal. În sens procedural vechi, descrie starea unui fapt sau a unui document a cărui veridicitate ori valoare juridică nu mai este contestată de părțile implicate în litigiu.