#definiție

• a abonda — A exista din belșug, a se găsi în cantități mari sau în număr mare; a fi foarte bogat în ceva.
• a aborda — A te adresa direct unei persoane pentru a iniția o conversație, o negociere sau o interacțiune socială; a începe să studiezi, să discuți, să tratezi sau să rezolvi o problemă complexă, un subiect teoretic ori o situație critică; (în sens maritim original) a aduce o navă în contact direct cu o altă navă sau cu malul, voluntar sau din cauza unei coliziuni accidentale.
• a aborta — A pierde sau a întrerupe în mod prematur, spontan ori provocat, evoluția unei sarcini (avort); (în informatică și tehnologie, prin extensie modernă) a opri forțat executarea unui program, a unui script sau a unei operațiuni tehnice înainte de finalizarea sa completă; (în sens figurat, livresc) a eșua în realizarea unui plan, a unui proiect sau a unei acțiuni în fazele sale incipiente.
• a abrevia — A scurta, a reduce sau a comprima un cuvânt, o expresie, un text sau o paradigmă discursivă prin eliminarea unor litere, silabe sau fragmente întregi, fără a altera sau a pierde sensul original al unității lingvistice; a folosi prescurtări sau sigle codificate în procesul scrierii sau al editării textelor.
• aberare — Acțiunea de a abera; procesul de îndepărtare, rătăcire sau deviere de la o linie dreaptă, de la un adevăr științific, de la o regulă logică sau de la o normă morală. În sens figurat și cotidian, reprezintă formularea unor judecăți absurde, lipsite de logică sau fundament real. În sens tehnic vechi, indica rătăcirea temporară a unui flux sau a unei traiectorii de la coordonatele inițiale.
• abilitare — Acțiunea de a abilita și rezultatul ei; obținerea sau acordarea formală a unei competențe, a unui drept legal ori a unui titlu oficial. În sistemul universitar românesc contemporan, reprezintă certificarea calității de conducător de doctorat, obținută în urma susținerii unei teze specifice de către un cadru didactic cu titlul de doctor.
• abilitat — Însușire care desemnează o persoană sau o instituție care a primit dreptul legal, împuternicirea sau recunoașterea oficială de a îndeplini o anumită funcție, de a lua decizii sau de a efectua anumite acțiuni administrative, juridice ori academice. Provine din participiul trecut al verbului „a abilita” și califică o stare de competență recunoscută formal.
• abilitate — Capacitatea fizică sau intelectuală a unei persoane de a efectua cu ușurință, iscusință și succes o anumită activitate, sarcină sau meșteșug; îndemânare, pricepere, dexteritate sau talent practic dezvoltat prin exercițiu și experiență.
• abilitațiune — Variantă livrescă, învechită sau rară a substantivului „abilitare”. Desemnează acțiunea de a abilita și rezultatul ei, reprezentând învestirea oficială, împuternicirea sau recunoașterea unui drept legal ori a unei competențe de către o autoritate administrativă sau juridică.
• abiogen — Însușire care desemnează un proces, o substanță sau un element format ori produs în absența activității organismelor vii, prin fenomene pur fizice sau chimice desfășurate în mediul neînsuflețit.
• abiogeneză — Teorie științifică și evoluționistă care susține că primele organisme vii de pe Pământ au luat naștere în mod spontan din materie neînsuflețită, anorganică sau minerală, prin procese chimice și fizice treptate desfășurate de-a lungul erorilor geologice.
• abiogenie — Termen științific utilizat uneori ca sinonim pentru abiogeneză, desemnând studiul sau procesul ipotetic de generare a organismelor vii din materie anorganică sau neînsuflețită. În terminologia mai veche, definea faza inițială a evoluției planetare în care s-au format compușii organici complecși fără participarea directă a vieții.
• abiolan — Termen comercial și industrial vechi utilizat în secolul al XX-lea pentru a denumi un tip de fibră sintetică textilă sau material izolator fabricat prin procedee chimice, caracterizat prin rezistență crescută la factorii de mediu și utilizat în producția de fire sau țesături tehnice.
• abiologie — Domeniu teoretic sau ramură de studiu care se ocupă cu cercetarea structurilor, fenomenelor și factorilor din natură care nu prezintă viață sau caracteristici biologice, analizând interacțiunea dintre mediul neînsuflețit (anorganic) și cel viu.
• abiotic — Însușire care desemnează un mediu, un factor sau un proces caracterizat prin absența vieții sau a organismelor vii. În ecologie, se referă la componentele fizice și chimice neînsuflețite ale unui ecosistem, cum ar fi lumina, temperatura, apa, solul și aerul, care condiționează existența biocenozei.
• abioză — Termen științific care desemnează absența totală a vieții sau starea unui mediu în care existența organismelor vii este complet imposibilă din cauza lipsei factorilor abiotici esențiali sau a prezenței unor condiții fizico-chimice extreme. De asemenea, poate descrie suspendarea temporară a manifestărilor vitale ale unui organism (stare de viață latentă).
• abis — Prăpastie adâncă, hău sau depresiune marină de mari dimensiuni, a cărei adâncime pare de nemăsurat. În sens figurat, termenul desemnează o prăpastie sufletească, o situație de criză profundă, o neînțelegere totală sau o diferență uriașă și de netrecut între două idei, concepte ori stări sociale.
• abisinian — Persoană care făcea parte din populația de bază a fostei Abisinii (Etiopia de astăzi) sau era originară de acolo. Ca adjectiv, termenul desemnează ceea ce aparține Abisiniei, locuitorilor săi ori culturii acestei regiuni istorice din cornul Africii. În zoologie, califică o rasă celebră de pisici domestice cu blană scurtă și aspect elegant, similar cu cel al felinelor venerate în Egiptul antic.
• abitaclu — Spațiu interior amenajat cu o destinație precisă într-un mijloc de transport (automobil, aeronavă, navă cosmică etc.) destinat adăpostirii și protecției pasagerilor, echipajului sau încărcăturilor speciale. În terminologia maritimă istorică, desemnează locașul special sau suportul nemagnetic construit pentru a adăposti compasul ori busola de navigație.
• abitațiune — Variantă livrescă, învechită sau rară a substantivului „abitație” sau „habitație”. În vechiul drept românesc și în traducerile timpurii ale codurilor civile, termenul desemna dreptul real, legal și netransmisibil al unei persoane de a locui într-o casă proprietate a altcuiva.