#limba română veche

• astroca — Formă verbală regională sau arhaică însemnând a acoperi bine, a înfășa strâns, a proteja sau a adăposti un obiect ori o persoană împotriva intemperiilor sau a frigului. În unele contexte rurale, termenul poate descrie și acțiunea specifică de a bătători sau a îndesi o țesătură de lână (în legătură cu termenul astroc) pentru a o face impermeabilă.
• astrologhicesc — Formă adjectivală arhaică și învechită (de influență neogreacă sau slavonă) pentru termenul 'astrologic'; privitor la astrologie sau la cititul în stele. Termenul se întâlnește cu precădere în scrierile cronicarilor români din secolele XVII-XVIII, în vechile cărți populare de prevestiri (precum Gromovnicele sau Zodiacul) și în manusrisele bisericești care condamnau practicile divinatorii.
• astrologhicește — În mod astrologic, din punct de vedere astrologic; formă adverbială arhaică și învechită (utilizată în secolele XVII-XIX) care descrie acțiunea de a interpreta, de a judeca sau de a prevesti viitorul conform poziției stelelor, planetelor și semnelor zodiacale. Se întâlnește în textele vechi cronicărești și în tălmăcirile manuscriselor populare de divinație.
• astronomicesc — Formă adjectivală arhaică și învechită (de influență slavo-bizantină) pentru termenul „astronomic”; privitor la astronomie sau la studiul corpurilor cerești. Acest cuvânt se întâlnește cu precădere în manuscrisele românești din secolele XVII-XVIII, în primele cronici istorice și în vechile cărți populare de cultură sau cosmografie, înainte de modernizarea și francizarea vocabularului științific național.
• astronomicește — În mod astronomic, din punct de vedere astronomic; formă adverbială arhaică și învechită (utilizată în secolele XVII-XIX) care descrie acțiunea de a calcula, judeca sau măsura timpul și mișcările cerești conform regulilor astronomiei de la acea vreme.
• astruca — Formă verbală regională și arhaică însemnând a acoperi bine, a înveli strâns, a tăinui, a ascunde privirii sau a proteja un obiect ori o persoană împotriva intemperiilor, a frigului sau a zăpezii. În unele subdialecte rurale, termenul se folosește și cu sensul de a îngropa parțial, a astupa cu pământ ori frunze sau a pune la adăpost proviziile într-o groapă special amenajată.
• astrucămînt — Formă grafică învechită (scrisă cu „î” interior conform normelor ortografice anterioare anului 1993) a substantivului „astrucământ”; adăpost rustic, învelitoare protectoare sau ascunzătoare improvizată în mediul rural. Acest mod de scriere se regăsește în culegerile de folclor, dicționarele dialectale și studiile etnografice publicate în a doua jumătate a secolului al XX-lea.
• astrucătoare — Termen regional rar ce desemnează o unealtă, o lopată rustică de lemn, o pânză groasă sau o scândură folosită în gospodăriile rurale pentru astuparea, acoperirea ori învelirea strânsă a șanțurilor, a gropilor de provizii sau a straturilor de legume. În anumite subdialecte, cuvântul poate descrie și femeia care îndeplinea sarcina tradițională de a astruca (a acoperi și a izola) vița-de-vie ori grânele depozitate în pământ înainte de sosirea iernii.
• astrue — Variantă fonetică regională sau arhaică a verbului „a astruca”, însemnând a acoperi bine, a înveli strâns sau a adăposti un obiect ori o persoană pentru a-l proteja de frig și intemperii. În unele subdialecte rurale din zonele montane, termenul este utilizat și cu sensul de a strânge sau a potrivi elementele unei structuri de lemn ori ale unui acoperiș improvizat pentru a deveni etanșe.
• astrupa — Variantă fonetică regională sau arhaică a verbului „a astupa” sau „a astruca”, însemnând a acoperi cu pământ, frunze ori paie, a închide o deschizătură sau a pune la adăpost proviziile într-o groapă. Este utilizat în subdialectele rurale pentru a descrie protejarea plantelor sensibile sau a rădăcinilor înainte de înghețul de iarnă.
• asturca — Variantă fonetică regională extrem de rară a verbului „a astruca”, semnificând a acoperi, a înveli strâns sau a adăposti un obiect ori o persoană pentru a-l proteja de frig. În anumite graiuri izolate, poate descrie și acțiunea de a potrivi elementele unei învelitori de paie sau frunze peste proviziile de legume.
• asturică — Formă feminină a adjectivului asturic (variantă rară pentru asturian), însemnând care aparține sau se referă la tribul antic al asturilor ori la teritoriul lor din nordul Peninsulei Iberice. Ca substantiv feminin, în context lingvistic istoric, poate descrie varietatea idiomului vorbit în regiune sau o sabie de tip celtic utilizată de războinicii din antichitate.
• asupre — Forma de plural a substantivului arhaic asupră (suprafețe, sarcini adăugate); de asemenea, reprezintă persoana a III-a singular și plural a conjunctivului prezent pentru verbul a asupri (să asuprească / să asupre), utilizată rar în anumite structuri dialectale sau arhaice pentru a exprima acțiunea de dominare sau subjugare.
• asupritură — Fapta, gestul sau rezultatul acțiunii de a asupri; abuz concret, nedreptate gravă sau act tiranic comis de un asupritor asupra unei persoane lipsite de apărare. În structura limbajului popular vechi, desemna o vătămare sau o asuprire materializată într-o pagubă.
• asurzitură — Zgomot puternic, strident sau ascuțit care provoacă o senzație de asurzire sau disconfort auditiv; vătămare ușoară a auzului în urma unui șoc fonic puternic ori a unui vuiet năpraznic. În structura textelor populare vechi, termenul făcea referire la impactul acustic violent al unui trăsnet sau al unei explozii.
• asus — Formă veche, regională sau contrasă pentru sus, în sus sau deasupra; indică o poziție spațială superioară sau direcția unei mișcări orientate către un nivel mai înalt. În structura lingvistică arhaică, se folosea uneori cu valoare prepozițională pentru a exprima situarea pe suprafața unui obiect.
• asvară — Formă adverbială regională și arhaică utilizată pentru a indica un moment temporal situat în trecutul apropiat, având semnificația de 'astă-seară' (în cursul serii din ziua curentă) sau, în anumite contexte dialectale, 'astă-vară' (în timpul verii trecute). Reprezintă un vestigiu lingvistic de compoziție populară, păstrat în graiurile locale pentru a fluidiza exprimarea orală legată de reperele temporale comunitare.
• asvârli — Variantă grafică și fonetică veche a verbului 'azvârli'; acțiunea de a arunca ceva cu o mișcare bruscă și violentă, proiectând obiectul la o distanță considerabilă prin forța brațului. În sens figurat, exprimă desprinderea rapidă de o stare, îndepărtarea forțată a unui gând ori alungarea unei persoane din preajmă, fiind o formă literară secundară întâlnită des în textele istorice sau basmele populare.
• asvârlit — Care a fost aruncat sau proiectat cu o forță deosebită în depărtare; obiect sau corp propulsat violent în spațiu. În sens figurat, descrie o persoană alungată, un obiect abandonat la întâmplare ori un gând eliminat complet din minte, reprezentând o formă fonetică veche întâlnită frecvent în basmele populare și cronicile istorice.
• asvînta — Variantă grafică cu 'î' din 'i' a verbului regional 'asvânta' (sau 'azvârli'); acțiunea de a arunca ceva cu o mișcare bruscă și violentă în spațiu sau de a alunga pe cineva. Această formă reflectă normele ortografice anterioare anului 1993 și se întâlnește preponderent în edițiile vechi ale textelor literare sau în culegerile de folclor regional.