#sunet

• asibilat — Care a fost supus procesului de asibilare; sunet, fonem sau consoană care a căpătat un caracter sibilant (șuierător sau sâsâit) în urma unei evoluții fonetice. În sens tehnic, descrie starea finală a unui sunet modificat structural din cauza apropierii organelor de articulare în timpul emisiunii vocale.
• asonie — Tulburare rară de percepție muzicală sau formă specifică de agnozie auditivă caracterizată prin incapacitatea patologică a unei persoane de a distinge, recunoaște sau reproduce sunetele muzicale, ritmurile ori tonurile, în ciuda păstrării intacte a funcției auditive periferice și a capacității de a înțelege limbajul vorbit.
• asunet — Un sunet secundar, un ecou sau o rezonanță armonioasă care acompaniază un zgomot principal; vibrație acustică sau semantică ce consună perfect cu un element de referință. În sens structural, definește componenta sonoră rezultată din fenomenul de asunare.
• audiabil — Care poate fi audiat; care are calitatea de a fi ascultat clar sau recepționat prin intermediul simțului auditiv. În context tehnologic și digital, termenul descrie un fișier audio, un format de podcast, o carte audio (audiobook) sau un semnal sonor optimizat pentru redare, ale cărui caracteristici tehnice permit interpretarea și înțelegerea perfectă a conținutului de către un utilizator sau un sistem acustic de monitorizare.
• audibil — Care poate fi auzit; ale cărui vibrații sonore se încadrează în limitele de frecvență și intensitate specifice sensibilității urechii umane normale (în general între 20 și 20.000 de herți). În sens larg și stilistic, termenul descrie un sunet, o voce sau un semnal acustic care posedă o claritate suficientă pentru a fi perceput, identificat și înțeles de către un receptor fără eforturi deosebite de concentrare.
• audibilitate — Calitatea de a fi audibil; însușirea unui sunet sau a unui semnal transmis prin unde radio de a fi perceput clar și fără distorsiuni de către urechea umană ori de către un aparat de recepție. În ingineria acustică și telecomunicații, termenul reprezintă un parametru tehnic măsurabil care depinde direct de intensitatea sursei sonore, de distanță, de proprietățile de propagare ale mediului și de nivelul zgomotului de fond.
• audio — Referitor la sunet, la reproducerea, înregistrarea sau transmiterea semnalelor acustice; care aparține frecvențelor sonore perceptibile de către urechea umană. Ca element de compunere (prefixoid), servește la formarea a numeroase cuvinte din sfera tehnologică și media (audiovizual, audioghid, audiobook), desemnând componente, echipamente sau formate digitale axate exclusiv pe gestionarea materialelor sonore.
• audio-video — Care se referă concomitent la înregistrarea, transmiterea, reproducerea sau procesarea semnalelor sonore (audio) și a celor de imagine (video); audiovizual. Ca substantiv, termenul descrie echipamentul, formatul digital, sistemul multimedia sau producția complexă care integrează ambele componente pentru a oferi o experiență senzorială completă unui utilizator.
• audiobook — Înregistrare sonoră a textului unei cărți lecturate cu voce tare de către un narator, un actor sau prin intermediul unei tehnologii de sinteză vocală; carte audio. Este un format digital distribuit pe scară largă prin aplicații mobile sau platforme de streaming, oferind utilizatorilor posibilitatea de a consuma opere literare, eseuri sau cursuri în timp ce desfășoară alte activități.
• audiocarte — Formă de publicare digitală sau analogică ce constă în înregistrarea sonoră a textului unei cărți citite cu voce tare de un narator sau prin sinteză vocală; calchiul lingvistic al termenului 'audiobook'. Este utilizată pe scară largă pentru accesibilizarea culturii în rândul persoanelor nevăzătoare, dar și ca alternativă modernă de lectură pentru publicul larg, facilitând asimilarea operelor literare în timpul altor activități cotidiene.
• audiofon — Aparat sau dispozitiv acustică de mici dimensiuni utilizat în trecut pentru amplificarea sunetelor, destinat sprijinirii persoanelor cu deficiențe auditive parțiale; precursor mecanic sau electromecanic al aparatului auditiv modern. În fizica aplicată veche, termenul putea descrie, de asemenea, o membrană sau un instrument de captare a vibrațiilor sonore prin contactul direct cu oasele craniului sau ale danturii pentru a transmite undele către urechea internă.
• audiofrecvență — Frecvență a unei unde acustice sau a unui semnal electric alternativ care se încadrează în spectrul perceptibil de către urechea umană normală, situat între limitele aproximative de 20 Hz și 20.000 Hz; frecvență acustică. În ingineria electronică, termenul definește banda de oscilații prelucrată de amplificatoare, mixere și difuzoare pentru a reproduce fidel sunetele naturale sau muzica.
• audiomat — Aparat sau dispozitiv electronic conceput pentru redarea automată sau secvențială a unor înregistrări sonore predefinite; automat de sunet. În industria echipamentelor de înaltă fidelitate (hi-fi), termenul este asociat și cu mărci de amplificatoare audio高端 (pe lămpi sau hibrizi), recunoscute pentru procesarea pură și automatizată a semnalelor acustice fără intervenții distorsionante.
• audiovideo — Formă grafică simplificată (fără cratimă) sau variantă lexicală curentă pentru termenul 'audio-video'; care se referă în mod simultan la înregistrarea, transmiterea, procesarea sau redarea semnalelor de sunet și de imagine. Ca substantiv, definește ansamblul echipamentelor multimedia sau fluxurile digitale combinate destinate să ofere o experiență senzorială sincretică integrată.
• audiovizual — Care se bazează pe folosirea simultană a sunetului și a imaginii; privitor la transmiterea sau recepționarea mesajelor prin auz și prin vedere. Ca substantiv, termenul desemnează întregul domeniu al televiziunii, cinematografiei, radioului și platformelor digitale multimedia, precum și ansamblul producțiilor (filme, emisiuni) și al instituțiilor care reglementează difuzarea publică a acestor conținuturi.
• auditiv — Care aparține auzului, care se referă la auz sau la organele acestuia; destinat perceperii sunetelor. În sens neurofiziologic, termenul descrie totalitatea structurilor și canalelor nervoase responsabile de transformarea vibrațiilor acustice din mediul exterior în semnale bioelectrice interpretate de scoarța cerebrală.
• aueală — Variantă fonetică arhaică și regională a substantivului 'auială', desemnând un zgomot confuz, monoton, estompat și prelungit care se aude de la distanță mare. De asemenea, poate face referire la un țiuit continuu în urechi sau la sunetul metalic reverberat produs de o lovitură într-un obiect de bronz sau acioaie, utilizat adesea în textul literar vechi pentru a crea o atmosferă de izolare.
• aui — A produce un sunet prelungit, monoton și confuz; a vui, a vâjâi sau a scoate un țiuit caracteristic în urechi din cauza oboselii ori a zgomotului puternic. Ca formă imitativă arhaică, termenul descrie modul în care vântul sau ecoul se propagă în spațiile deschise ori în desișul pădurilor, generând o atmosferă sonoră estompată.
• auială — Zgomot confuz, monoton, prelungit și estompat care se aude de la distanță; vuiet sau vâjâit continuu provocat de vânt, de ape curgătoare sau de o adunare mare de oameni. În sens fiziologic popular, termenul desemnează senzația de țiuit sau mizerie acustică percepută în urechi din cauza oboselii extreme ori a unei afecțiuni.
• auire — Acțiunea de a aui și rezultatul ei; producerea unui zgomot monoton, profund, continuu și estompat; vuiet sau vâjâit prelungit care se propagă de la distanță mare. În contextul credințelor populare și al medicinii arhaice, termenul descrie starea de disconfort acustic provocată de un țiuit constant în urechi sau senzația de amețeală ușoară cauzată de oboseală.