#varianta veche

• absolvare — Formă substantivală arhaică sau rară a acțiunii de a absolvi, utilizată în trecut ca variantă grafică și fonetică pentru „absolvire”. În filozofia moralei și etică, termenul descria procesul dinamic de eliberare a unui individ de consecințele unei abateri normative, punând accentul pe actul asumat de iertare sau de ridicare a unei obligații morale.
• Acadiia — O variantă ortografică atipică, hipercorectă sau eronată a toponimului istoric 'Acadia' (regiune colonială din estul Canadei și nordul statului Maine). În textele românești vechi, scrierea cu dublu 'i' reflecta uneori încercarea de a reda fidel fonetica hiatului final în procesul de articulare sau adaptarea timpurie a numelui din izvoare chirilice. În contextul lingvistic modern, forma este considerată o abatere de la norma literară oficială, fiind acceptat exclusiv termenul standardizat 'Acadia' pentru desemnarea acelei provincii francofone timpurii.
• acromatizm — Variantă grafică și ortografică secundară sau istorică a termenului 'acromatism'; definește proprietatea structurală a unui sistem optic de a transmite fasciculele de lumină albă fără a le descompune în componente cromatice parazitare. În textele tehnice vechi sau în manuscrisele de secol XIX, reprezenta standardul de transcriere din limba franceză înainte de uniformizarea terminologică modernă.
• acrum — Variantă grafică învechită, rară sau transcriere defectuoasă pentru osul sacru (os sacrum); piesa osoasă triunghiulară voluminoasă situată la baza coloanei vertebrale, formată prin sudarea structurală a celor cinci vertebre sacrale, articulându-se lateral cu oasele iliace pentru a închide centura pelviană.
• admirațiune — Formă învechită și livrescă a cuvântului 'admirație', utilizată pe larg în literatura română din secolul al XIX-lea și de la începutul secolului al XX-lea pentru a desemna sentimentul de stimă, uimire plăcută și respect profund. Păstrează sufixul etimologic latin de tip cult, fiind întâlnită astăzi doar în reeditări ale textelor clasice sau folosită intenționat pentru a conferi un aer solemn, arhaic ori ironic discursului.
• admisiune — Formă învechită, juridică sau livrescă a acțiunii de a admite și rezultatul ei; acceptare, primire sau îngăduire a unei persoane într-o instituție, o asociație, o școală ori într-un corp profesional; recunoaștere oficială a unui drept ori a unei stări de fapt. Utilizată frecvent în jargonul administrativ de secol XIX, forma a fost înlocuită în uzul modern de termenul 'admitere' sau 'admisibilitate'.
• admonestație — Formă învechită și livrescă pentru dojană, mustrare, certare sau avertizare formală; actul prin care o autoritate administrativă sau bisericească atrăgea atenția cuiva asupra unei culpe morale ori a unei încălcări de regulament. Folosit pe larg în textele juridice și administrative din secolele trecute, termenul a fost înlocuit treptat în uzul cotidian de 'admonestare' sau 'avertisment'.
• admonițiune — Formă învechită, juridică și livrescă a cuvântului 'admoniție'; mustrare scrisă, dojană verbală ori avertisment formal adresat unei persoane de către o autoritate ierarhică în urma unei culpe administrative sau morale. Termenul se întâlnește în actele oficiale, textul legilor vechi și în literatura de secol XIX, fiind înlocuit în limba modernă de 'admonestare' sau 'avertisment'.
• adnotațiune — Formă învechită, juridică și livrescă a cuvântului 'adnotație'; însemnare, notă marginală sau scurt comentariu explicativ adăugat pe marginea unui text ori document oficial. Această variantă păstrează sufixul etimologic latin de tip cult, fiind întâlnită în manuscrisele de secol XIX și în reeditările scrierilor cronicarilor sau ale scriitorilor clasici români.
• afirmațiune — Formă arhaică și livrescă a substantivului 'afirmație', utilizată cu precădere în literatura juridică, administrativă și filosofică a secolului al XIX-lea și de la începutul secolului al XX-lea pentru a desemna o susținere categorică sau o declarație oficială. În prezent, termenul este învechit și se folosește rar, având doar un rol stilistic de evocare a limbajului academic de epocă.
• aglomerațiune — Formă învechită și livrescă a substantivului aglomerație, utilizată cu precădere în textele administrative, juridice sau literare din secolul al XIX-lea și de la începutul secolului al XX-lea. Păstrează exact aceleași semnificații legate de concentrarea de populație, clădiri sau obiecte într-un spațiu delimitat.
• aglutinațiune — Formă învechită, arhaică și livrescă a substantivului aglutinare, întâlnită în textele științifice, filologice sau medicale din secolul al XIX-lea. Denotă exact același fenomen de unire, sudare sau lipire structurală a morfemelor ori celulelor biologice într-un tot compact.
• agnațiune — Formă învechită și livrescă a substantivului agnație, utilizată în trecut în tratatele juridice și traducerile vechi de drept civil sau istorie romană. Desemnează raportul de rudenie civilă bazat exclusiv pe descendența pe linie masculină dintr-un strămoș comun sub autoritatea aceluiași pater familias.
• aleatiu — Formă lexicografică rară sau arhaică utilizată în trecut pentru adjectivul modern aleatoriu; care depinde de noroc, hazard ori de decizia neprevăzută a sorții. Acest termen a fost înregistrat în primele traduceri ale codurilor juridice moderne în limba română, fiind ulterior înlocuit complet de variantele etimologice stabilizate conform normelor academice.
• alergaciu — Variantă lexicografică veche, regională sau ortografică pentru termenul alergaci; persoană iute de picior sau cal de curse capabil de o viteză deosebită. În manuscrisele administrative și textele literare din secolul al XIX-lea, forma păstra desinența vocalică completă în '-iu', fiind ulterior simplificată conform normelor academice moderne.
• aliterațiune — Variantă arhaică, livrescă sau lexicografică de tip etimologic a substantivului 'aliterație'; denumește figura de stil bazată pe repetiția aceleiași consoane în cuvinte învecinate. Termenul se întâlnește în studiile literare, gramaticile și dicționarele românești de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, fiind ulterior înlocuit complet în limba standard de forma modernă.
• alterațiune — Variantă arhaică, juridică sau livrească a cuvântului 'alterație' ori 'alterare'; desemnează actul de denaturare, deteriorare sau falsificare a unui document official, a unei stări de fapt ori a unui text literar.
• altercațiune — Variantă arhaică, juridică sau livrească a cuvântului 'altercație'; desemnează o ceartă zgomotoasă, o dispută sau un schimb violent de replici între două sau mai multe părți, întâlnită în special în procesele-verbale vechi sau în scrierile din secolul al XIX-lea.
• altoiu — Variantă grafică sau fonetică arhaică pentru substantivul 'altoi'; desemnează piesa vegetală nobilă (lăstarul sau mugurele) utilizată în operațiunile de grefare, regăsită sub această formă în dicționarele din secolul al XIX-lea sau în hrisoavele agricole vechi.
• altuitoriu — Formă arhaică și regională rară pentru adjectivul sau substantivul 'altuitor' (altoitor), încheiată cu sufixul extins '-oriu', specifică grafiei și normelor lingvistice din secolul al XIX-lea; se referă la uneltele folosite la grefat sau la persoana care execută lucrarea.