#varianta

• asear — Variantă fonetică regională și arhaică pentru adverbul de timp 'aseară'; indică partea de seară a zilei precedente, intervalul nocturn de dinaintea nopții trecute. Acest termen structural simplificat se regăsește în graiurile populare din anumite zone rurale ale României sau în texte literare vechi, păstrând o formă apocopată a cuvântului standard.
• așezământariu — Variantă fonetică și ortografică veche pentru termenul „așezământar”; care aparține unui așezământ sau care slujește în cadrul unei instituții ctitoricești. Întâlnit cu precădere în manuscrisele din secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, acest termen reflectă finala vocalizată în „-iu”, specifică graiului academic și bisericesc din acea epocă.
• asfodelă — Variantă feminină de denumire pentru planta erbacee perenă numită asfodel (genul Asphodelus); păstrează aceleași proprietăți structurale, morfologice și caracteristici delicate ale speciei. În anumite traduceri literare sau lucrări de specialitate mai vechi, această formă este preferată pentru a sublinia acordul de gen cu denumirea generală a multor flori din limba română.
• așijderele — Variantă populară, regională sau articulată a adverbului „așijderea”; de asemenea, tot așa, la fel. Întâlnită în graiurile din anumite comunități rurale sau în scrieri folclorice, această formă adaugă un sufix ori o finală vocalică specifică rostirii provinciale, păstrând neschimbată funcția structurală de coordonare sau comparare.
• asimți — Formă veche, alterare fonetică sau variantă regională izolată a verbului „a simți”; a percepe un stimul fizic, o emoție ori o stare sufletească prin intermediul organelor de simț sau al conștiinței. În vechile texte de tranziție, prefixarea spontană cu „a-” apărea uneori din motive de eufonie sau ca o caracteristică de rostire în anumite graiuri rurale.
• asociațiune — Formă arhaică, literară sau juridică veche a cuvântului 'asociație'; desemnează o uniune voluntară de persoane, o societate, o organizație sau o grupare legal constituită în vederea atingerii unui scop comun (cultural, științific, economic sau caritabil). Este adesea întâlnită în denumirile istorice ale unor instituții culturale românești din secolul al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea.
• asoțiație — Variantă fonetică populară, regională sau pronunție deformată a cuvântului 'asociație' (grupare de persoane asociate într-o organizație cu scop comun); caracterizată prin înlocuirea consoanei 'c' (pronunțată [č]) cu africata 'ț', fiind o formă nerecomandată în limba literară normată, dar întâlnită uneori în transcrierea graiurilor locale.
• astatiniu — Denumire alternativă, sinonimă și tolerată în comunitatea științifică pentru elementul chimic 'astatin'; urmează tiparul terminologic clasic al metalelor și metaloizilor (cu sufixul '-ium'), fiind utilizată uneori în manualele școlare sau în traduceri tehnice mai vechi pentru a desemna elementul cu numărul atomic 85.
• astigmatizm — Variantă grafică învechită, neoficială sau transcriere deformată a cuvântului 'astigmatism', caracterizată prin utilizarea consoanei 'z' în locul sufixului standardizat '-sm'; nu este recomandată în limba română literară normată actual, dar apare uneori în traduceri tehnice vechi sau în scrieri influențate de grafia chirilică ori fonetică brută.
• astriina — O variantă fonetică regională extrem de izolată, cu închiderea vocalică e-i, pentru verbul arhaic 'astriena' (a înstrăina, a îndepărta); exprimă acțiunea de a înstrăina o proprietate ori de a izola moralmente o persoană. În formă reflexivă, redă procesul prin care un individ devine nepăsător, se îndepărtează emoțional de neam ori se stabilește definitiv pe meleaguri străine.
• astriinat — Variantă fonetică regională izolată pentru 'astreinat' (înstrăinat), caracterizată prin închiderea vocalică a grupului 'ei' în 'ii'; se referă la un bun material, pământ sau moșie care a fost cedat ori transferat în posesia altei persoane. În sens moral sau figurat, descrie o persoană care a rupt complet legăturile cu familia ori comunitatea natală, devenind complet detașată și izolată.
• atavistic — Care ține de atavism, determinat de atavism sau specific acestuia; care manifestă trăsături moștenite direct de la strămoșii îndepărtați. Deși în limba română contemporană forma predominantă și recomandată de normele academice este 'atavic', varianta 'atavistic' este utilizată ocazional ca un împrumut direct din terminologia anglo-saxonă sau ca neologism stilistic în lucrările de specialitate pentru a sublinia caracterul primitiv ori ancestral al unui fenomen.
• atribua — A conferi, a aloca, a pune pe seama cuiva sau a acorda un drept, o proprietate ori o responsabilitate; variantă lexicală timpurie, neasimilată în normă, pentru verbul modern 'a atribui'. Utilizat sporadic în traducerile juridice sau administrative de la începutul modernizării limbii române (secolul al XIX-lea), termenul a fost înlocuit complet de formele de conjugarea a IV-a.
• atribuat — Formă alternativă, arhaică sau regională (considerată uneori abatere de la normele literare actuale) pentru termenul 'atribuit'; care a fost repartizat, acordat, conferit sau recunoscut ca aparținând unei persoane, unui obiect sau unei entități. Reprezintă starea unui drept, a unei calități sau a unei valori determinate care a fost pusă în sarcina ori posesia cuiva printr-un act de voință, o analiză critică ori un proces administrativ.
• atribuțiune — Formă secundară sau arhaică pentru termenul 'atribuție'; sferă de competență legală, ansamblu de prerogative, drepturi sau obligații oficiale încredințate unei instituții, autorități ori unui funcționar public. Deși în limba modernă este preferată forma mai scurtă, termenul supraviețuiește structural în texte juridice istorice, reglementări administrative vechi și în limbajul juridic formal.
• audițiune — Variantă lexicografică învechită pentru termenul 'audiție'. Desemnează actul de a asculta o lucrare muzicală, o lectură sau o emisiune, precum și proba practică susținută de un artist în fața unui juriu. Deși prezentă în textele juridice sau administrative de la începutul secolului XX, forma a fost înlocuită complet în limba modernă de varianta scurtă.
• auftact — Variantă ortografică secundară și mai puțin frecventă pentru termenul 'auftakt'. Acest neologism de origine germană este utilizat în teoria muzicală pentru a desemna o notă sau un grup de note naccentuate care preced prima măsură completă a unei piese; o anacruză. În artele spectacolului și în managementul de proiect, termenul este preluat metaforic pentru a descrie un eveniment introductiv, o acțiune preliminară sau un semnal de început menit să pregătească desfășurarea unei activități de amploare.
• Augias — Variantă ortografică secundară și mai puțin frecventă pentru numele regelui mitologic 'Augeas' (stăpânul legendarelor grajduri curățate de Hercule într-o singură zi). Deși în textele literare românești mai vechi și în unele traduceri din secolul al XIX-lea se folosea preponderent această formă, standardul enciclopedic modern recomandă utilizarea variantei Augeas pentru conformitate lingvistică.
• augmentațiune — Variantă lexicografică veche sau arhaică a substantivului 'augmentare' sau 'augmentație', semnificând acțiunea de a mări, a spori ori a adăuga resurse într-un sistem. Întâlnită periodic în hrisoavele administrative, juridice sau textele economice de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, forma lungă a fost complet abandonată de normele lingvistice literare curente.
• aul — Nume propriu sau element de toponimie de origine celtică întâlnit în studiul limbilor vechi, însemnând 'vechi' sau 'bătrân'. În istoria medievală și geografie, poate face referire la o variantă grafică veche pentru diverse așezări sau fortificații europene (cum ar fi Aulne). De asemenea, în jargonul computerizat sau baze de date textuale brute, poate apărea ca o trunchiere accidentală a substantivului 'aulă'.