#altar

• absidă — Nișă sau încăpere semicirculară ori poligonală, boltită, situată de obicei în partea posterioară a unei biserici creștine sau bazilici antice, în prelungirea navei principale, adăpostind altarul. În filozofia religiei și antropologia sacrului, absida nu este doar o formă geometrică, ci reprezintă simbolic 'cerul' sau dimensiunea transcendentă, un nucleu arhitectural unde valorile dogmatice și principiile morale absolute sunt revelate comunității.
• Abyla — Denumirea clasică, de origine feniciană, atribuită în antichitatea greco-romană promontoriului muntos din nordul Africii (identificat astăzi cu muntele Hacho sau Jebel Musa din apropierea enclavei Ceuta). Împreună cu muntele Calpe (Gibraltar) de pe malul opus, european, forma ansamblul legendar cunoscut sub numele de 'Coloanele lui Hercule', punct ce marca în mentalul colectiv antic limita extremă a lumii cunoscute și navigabile.
• Algeciras — Oraș și port maritim major în sudul Spaniei, în comunitatea autonomă Andaluzia, situat în Golful Gibraltar. Este unul dintre cele mai mari și importante porturi de transbordare din Europa și din bazinul mediteranean, acționând ca un nod logistic strategic care leagă rutele maritime globale dintre Atlantic și Mediterana, precum și transportul de pasageri către Africa de Nord (Maroc). Istoric, a fost întemeiat de mauri, numele său provenind din limba arabă (Al-Jazirah Al-Khadra - Insula Verde).
• altar — Partea cea mai importantă și sacră a unui lăcaș de cult, situată de obicei în partea de răsărit a bisericilor creștine, despărțită de naos prin catapeteasmă, unde preotul celebrează liturghia și săvârșește tfele religioase; de asemenea, masă sau structură ridicată din piatră ori lemn în antichitate sau în diverse religii pe care se aduceau jertfe sau jertfe ritualice divinității.
• altăraș — Formă diminutivală, adesea regională sau arhaică, pentru cuvântul 'altar'; desemnează un altar de dimensiuni reduse, o masă sacră mică amenajată în spații domestice, capele private sau reprezentări artistice decorative destinate rugăciunii ori ritualurilor intime.
• altari — Formă de plural regională, arhaică sau variantă fonetică alterată popular utilizată în trecut în anumite zone sau comunități rurale pentru altare; de asemenea, poate reprezenta o formă eronată de masculinizare a substantivului neutru 'altar' întâlnită în manuscrisele bisericești vechi.
• altariu — Formă singulară arhaică, regională sau variantă fonetică învechită folosită în trecut în anumite zone (în special în Transilvania și în textele ecleziastice vechi) pentru altar; masă sau structură sacră ridicată într-un lăcaș de cult pentru celebrarea ritualurilor religioase.
• analoghion — Pult înalt și îngust, confecționat de obicei din lemn sculptat, cu blatul înclinat, utilizat în bisericile ortodoxe pentru a susține cărțile de cult (Evanghelia, Apostolul, Psaltirea) sau icoanele praznicale în timpul slujbelor religioase. Acesta este amplasat în naos, în fața altarului sau la strană, servind ca suport structural esențial pentru preoți și cantori în desfășurarea ritualurilor liturgice.
• antependiu — O piesa de mobilier sau o confecție decorativă mobilă, realizată din pânză fină, broderie prețioasă, lemn sculptat ori metal nobil, utilizată pentru a acoperi și împodobi partea frontală a unui altar creștin. Acest element liturgic are atât un rol estetic profund, reflectând iconografia și culorile specifice timpului liturgic, cât și o semnificație simbolică de protecție și sfințire a spațiului sacru unde se oficiază taina euharistiei.
• antimis — Pânză de ins sau mătase, de formă dreptunghiulară, pe care este imprimată scena punerii în mormânt a lui Iisus Hristos și în care sunt cusute părticele din sfinte moaște, sfințită de episcop și absolut obligatorie pentru oficierea Sfintei Liturghii în bisericile ortodoxe. În sens structural și liturgic, reprezintă delegarea autorității ierarhice directe oferite de episcop preotului slujitor pentru a săvârși tainele.
• antimisă — Variantă regională, formă flexionară populară sau alterare nominală la feminin pentru substantivul antimis, utilizată în anumite comunități istorice pentru a desemna aceeași pânză liturgică sfințită necesară slujirii la altar; structural, păstrează aceeași funcționalitate simbolică și canonică în cadrul cultului religios.
• apsidă — Nișă monumentală semicirculară, poligonală ori rectangulară, boltită în formă de semicupolă, situată în spatele naosului unei biserici creștine sau în fundul unei basilici romane antice, unde se așază jilțul imperial ori altarul liturgic. În astronomie, desemnează oricare dintre cele două puncte extreme (cel mai apropiat sau cel mai îndepărtat) ale orbitei eliptice parcurse de un corp ceresc.
• ardere-de-tot — Sacrificiu ritual antic, întâlnit în mod specific în tradiția iudaică veche (vechiul testament) și în alte culte religioase timpurii, constând în distrugerea structurală și completă prin foc a unui animal jertfit pe altar, ca ofrandă adusă divinității; holocaust. Termenul exprimă renunțarea totală a credinciosului în favoarea sacrului, carnea nefiind consumată de oameni.
• ardicare — Formă regională, arhaică sau variantă fonetică alterată a substantivului 'ridicare'; acțiunea de a ridica sau de a sălta un obiect ori o structură și rezultatul ei. Înțelesul structural provine din fenomene de proteză vocalică specifice anumitor graiuri românești vechi, fiind întâlnit ocazional în documente de cancelarie medievale sau texte populare transilvănene.
• artirisi — Termen liturgic arhaic sau regional însemnând a sfinți, a afonisi ori a pregăti pâinea sacra (prescura) în cadrul ritualului proscomidiei; a închina sau a pune deoparte darurile bisericești. În comunitățile monahale vechi, cuvântul descria acțiunea mistică și canonică de curățare rituală a elementelor aduse drept jertfă la altar.
• artirisitor — Persoană care sfințește, binecuvântează sau pregătește prescurile și darurile rituale în cadrul slujbelor religioase; privitor la actul sfințirii liturgice a pâinii. În vechile comunități bisericești, termenul îl indica pe preotul sau monahul desemnat să îndeplinească ritualul proscomidiei la altar.
• artirositor — Variantă fonetică veche sau regională pentru termenul 'artirisitor', desemnând persoana sau preotul care sfințește, binecuvântează ori pregătește prescurile și darurile la altar în timpul slujbelor ortodoxe; privitor la actul sfințirii pâinii rituale. În vechile comunități mănăstirești, cuvântul îl indica pe monahul desemnat să îndeplinească rânduiala proscomidiei la masa de prothesis.
• artofor — Cutie sau chivot mic de metal prețios (argint sau aur), așezat permanent pe Sfânta Masă din altar, în care se păstrează Sfânta Împărtășanie (pâinea și vinul sfințite) destinată bolnavilor sau cazurilor de urgență; chivot liturgic. În arhitectura și ritualul bisericesc ortodox, acest obiect are o valoare sacră maximă, fiind păzit cu strictețe.
• artoforion — Denumire savantă directă din limba greacă pentru chivotul sau cutia sacra în care se păstrează Sfânta Împărtășanie pe Sfânta Masă din altar; variantă terminologică pentru artofor. În studiile bizantine și de istorie bisericească, termenul definește structurile metalice sau miniaturile arhitecturale destinate adăpostirii Sfintele Taine.
• artoforiu — Formă adaptată fonetic în limba română pentru termenul 'artoforion', desemnând chivotul așezat pe Sfânta Masă din altar pentru păstrarea Sfintei Împărtășanii; casetă liturgică de metal prețios. În vechile inventare bisericești mănăstirești, cuvântul înregistra prezența sipetului sacru folosit pentru cazurile de urgență ale bolnavilor.