#cod

• abitație — Dezmembrământ al dreptului de proprietate (o varietate strictă a dreptului de uz) care acordă unei persoane (titularul) dreptul real și netransmisibil de a locui și folosi un imobil aflat în proprietatea altei persoane (nudul proprietar), exclusiv pentru satisfacerea nevoilor de locuit ale sale și ale familiei sale.
• abitațiune — Variantă livrescă, învechită sau rară a substantivului „abitație” sau „habitație”. În vechiul drept românesc și în traducerile timpurii ale codurilor civile, termenul desemna dreptul real, legal și netransmisibil al unei persoane de a locui într-o casă proprietate a altcuiva.
• acromodermie — Condiție patologică cutonată congenitală sau dobândită caracterizată prin absența totală ori diminuarea severă și extinsă a pigmentației normale a pielii, manifestată prin pete albe întinse sau depigmentare generalizată a epidermei. Această afecțiune structurală este provocată de absența, distrugerea sau disfuncția metabolică cronică a melanocitelor, ducând la sistarea completă a producției de melanină și determinând o sensibilitate extremă a tegumentului la radiațiile ultraviolete.
• actinolepis — Denumire românească adaptată după genul taxonomic Actinolepis, reprezentând un tip extinct de pești placodermi primitivi (arthrodire) care au trăit în perioada Devonianului timpuriu. Din punct de vedere structural, acești pești preistorici se caracterizau printr-o armură osoasă plată ce le proteja capul și toracele, formată din plăci osoase ornamentate cu striații sau tuberculi dispuși în mod radiar, adaptate la viața bentonică pe fundul mărilor străvechi.
• adempțiune — Revocare implicită sau stingere a unui legat testamentar cu titlu particular, care intervine atunci când bunul specific lăsat prin testament nu se mai găsește în patrimoniul testatorului în momentul decesului acestuia. Acest fenomen juridic se produce fie prin înstrăinarea voluntară a bunului de către testator, fie prin distrugerea sau transformarea radicală a acestuia, transformând dispoziția testamentară într-una caducă.
• ademțiune — Act juridic sau manifestare de voință prin care un testator revocă ori anulează total sau parțial un legat cu titlu particular făcut anterior în testamentul său. Această revocare structurală intervine de regulă atunci când bunul care constituia obiectul legatului a fost înstrăinat, distrus sau transformat radical de către testator înainte de decesul său, lipsind astfel dispoziția testamentară de obiectul ei inițial.
• adjoncțiune — Uniune, alăturare sau adăugare structurală a unui element secundar la un corp sau sistem principal; în dreptul civil, reprezintă o formă de accesiune imobiliară ori mobiliară prin care două bunuri aparținând unor proprietari diferiți sunt unite material într-un singur tot, fără a-și pierde identitatea inițială, astfel încât separarea lor ar deveni prejudiciabilă. În logică și programare, descrie operația de conectare directă a unor variabile sau argumente în cadrul unei structuri liniare.
• adjudicațiune — Formă livrescă și arhaică a substantivului 'adjudecare', desemnând operațiunea juridică și administrativă prin care un bun (mobil sau imobil) supus urmăririi silite ori licitației publice este vândut definitiv și transferat în patrimoniul celui mai bun ofertant. Termenul reflectă influența masivă a dreptului romano-francez asupra legislației românești vechi.
• adjuncțiune — Formă învechită și pur etimologică pentru termenul 'adjuncție' sau 'adjudecare' (în anumite contexte vechi), folosită în trecut în limbajul academic ori juridic pentru a descrie actul adăugării sau anexării formale a unui teritoriu, a unui drept ori a unui bun la o proprietate principală. În dreptul civil clasic, desemna un mod de dobândire a proprietății prin unirea a două bunuri mobile aparținând unor proprietari diferiți.
• administrațiune — Formă învechită, livrescă și pur etimologică a substantivului 'administrație'; desemna în trecut ansamblul serviciilor publice, birourilor executive sau aparatul funcționăresc însărcinat cu conducerea treburilor statului ori ale unei instituții, fiind utilizată intensiv în legislația română din secolul al XIX-lea.
• admisibilitate — Calitatea sau însușirea a ceea ce este admisibil; caracterul unei cereri, al unei probe sau al unei acțiuni de a îndeplini condițiile legale, logice ori procedurale pentru a fi primită și analizată în fond de către o instanță judecătorească ori o autoritate competentă. Reprezintă un filtru procedural esențial în drept, menit să asigure conformitatea actelor cu normele de ordine publică înainte de evaluarea validității lor.
• admonesta — A dojeni aspru, a mustra, a certa pe cineva cu severitate; a adresa o avertizare formală sau o observație serioasă unei persoane care a comis o abatere, o greșeală ori a încălcat o regulă de disciplină. În context juridic sau administrativ, reprezintă aplicarea unei sancțiuni morale ușoare, menită să prevină repetarea comportamentului neadecvat.
• admonestare — Acțiunea de a admonesta și rezultatul ei; mustrare scrisă sau dojană verbală aspră adresată unei persoane care a comis o abatere disciplinară ori a încălcat o normă de conduită. În contextul dreptului administrativ sau al muncii, reprezintă o sancțiune morală formală cu rol preventiv și corectiv, menită să atragă atenția oficial asupra gravității faptei fără a aplica penalizări financiare.
• ADN — Acid dezoxiribonucleic; macromoleculă complexă formată dintr-un lanț dublu helicoidal de nucleotide, care constituie suportul material al informației genetice în toate organismele vii și la majoritatea virusurilor. Structural, conține genele responsabile de ereditate, dezvoltare și funcționare biologică, fiind localizat în principal în nucleul celular.
• adopta — A primi în familie un copil pe cale legală, acordându-i drepturi de descendent legitim; a lua de suflet. În sens larg, acțiunea de a-și însuși o idee, o metodă, o opinie, un curent artistic sau un comportament străin. În context administrativ sau legislativ, înseamnă a accepta, a aproba sau a valida un proiect, o hotărâre sau o lege în urma unui vot formal.
• adoptant — Persoană fizică sau cap de familie care adoptă ori intenționează să adopte un copil, asumându-și pe cale legală toate drepturile și obligațiile părintești. În sociologia inovației și marketing, termenul descrie un consumator sau o organizație care acceptă și integrează o tehnologie nouă, o idee sau un comportament într-un stadiu specific al ciclului său de viață.
• adoptatoare — Femeie sau persoană juridică cu profil feminin care înfiază ori intenționează să înfieze un copil, preluând de jure obligațiile și drepturile de mamă. În disciplinele economice și sociologia inovației, termenul descrie o organizație sau o consumatoare remarcată prin deschiderea de a asimila tehnologii avansate ori modele strategice noi.
• adoptator — Persoană fizică ce adoptă sau dorește să adopte un copil, dobândind pe cale judecătorească drepturile și obligațiile unui părinte firesc. În sociologia organizațională și marketing, termenul se referă la un agent economic sau la un utilizator care acceptă, preia și implementează o tehnologie, o metodă de lucru ori un curent conceptual nou într-o piață.
• adopție — Operațiune juridică prin care se creează o legătură de filiație civilă între adoptator și adoptat, precum și relații de rudenie între cel înfiat și rudele noii sale familii, implicând transferul total al autorității părintești. În sens larg, reprezintă acceptarea formală a unui sistem legislativ, preluarea conștientă a unei strategii organizaționale sau asimilarea simbolică a unei culturi sau patrii.
• adopțiune — Formă arhaică, livrescă sau variantă juridică veche a termenului 'adopție', desemnând actul legal și solemn prin care se stabilește legătura de filiație civilă între un adoptator și un minor. Deși în codurile juridice moderne a fost înlocuit în mare parte de varianta scurtă, cuvântul persistă în texte istorice, documente notariale vechi sau lucrări literare academice.